Învățământul Românesc

I.1. Introducere

Învăţământul românesc după anul 1990 a trecut printr-o serie de transformări care par interminabile, căutându-se acele soluţii care vor oferi un proces educaţional de calitate, raportat la actualele cerinţe din Uniunea Europeană.

Procesul educaţional, în general, apare drept un proces complex, cadrele didactice se lovesc de probleme ale căror abordări, de multe ori nu sunt la îndemână. În condiţiile date un cadru didactic modern, ca ,,piesă dintr-un uriaş puzzle’’, trebuie să înţeleagă necesitatea perceperii fiecărei etape din cadrul actului instructiv-educativ, ca pe o componentă cu rol primordial în bunul mers al întregului mecanism.

Pe scurt, se poate spune că procesul educativ are trei trepte care trebuie tratate unitar: predarea, învăţarea şi evaluarea.

I.2. Definiţie şi argumentare

Evaluarea sau examinarea, reprezintă actul didactic complex, integrat întregului proces de invatamant, care urmăreşte măsurarea cantităţii cunoştinţelor dobândite, ca si valoarea, nivelul, performanţele şi eficienţa acestora la un moment dat, oferind soluţii de perfecţionare a actului didactic. A evalua rezultatele şcolare înseamnă a determina măsura în care obiectivele programului de instruire au fost atinse, precum şi eficienţa metodelor de predare-învaţare. Aceasta este punctul de final dintr-o succesiune de acţiuni cum sunt: stabilirea scopurilor pedagogice, proiectarea şi executarea programului de realizare a scopurilor sau măsurarea rezultatelor aplicării programului.

Evaluarea este o etapă de final, dar cu o importanţă majoră pentru aprecierea rezultatelor elevilor. Pentru ca evaluarea să se desfăşoare în condiţii normale, transparenţă şi să reflecte realitatea este nevoie ca personalul didactic să perceapă şi raportarea la valorile morale.

Trebuie să înţelegem că nota sau calificativul ascunde şi calităţi de ordin moral. Ne pot oferi însuşiri pe care elevii le posedă în acel moment. De multe ori cerem elevilor seriozitate, care ne poate fi arătată de nota obţinută, dar se întâmplă să primim neseriozitate (demonstrată tot de notă). Cerem de la elevi voinţă, pe care o descoperim sau nu. Acestea sunt doar câteva calităţi morale pe care notele le pot scoate la iveală. Concluziile pot fi numeroase, tema permiţând viziunii proprii şi originalităţii, corelate şi cu cerinţele actuale, o dezbatere amănunţită din care să rezulte şi soluţiile creşterii calităţii actului educaţional.

Este bine să ne clarificăm nouă, cadrelor didactice, care sunt aspectele pe care trebuie să le cunoaştem legat de evaluare şi ce înţelegem prin elemente de deontologie.

Am putea să răspundem la cele două întrebări dacă am ţine cont de următoarele:

- definiţia evaluării;

- deontologia evaluării;

- obiectiv şi subiectiv în evaluare;

- evaluatorul-sursa a variabilităţii aprecierilor;

- erori în evaluare şi notare;

- calităţile evaluatorului;

- principii generale ce stau la baza realizării procesului educativ;

- angajamentele faţă de elevi, de profesiunea didactică, de colegii de profesie şi comunitatea şcolară şi socială.

Gândindu-ne la termenul ,,a evalua’’ ne vin în minte mai multe verbe: a aprecia, a măsura, a cântări, a estima etc.

Astfel, evaluarea este un proces complex care presupune: examinarea rezultatelor şcolare prin diverse mijloace şi procedee, aprecierea rezultatelor şcolare pe baza unor criterii unitare şi notarea rezultatelor pentru a concluziona şi adopta anumite decizii şi chiar a depista acele calităţi morale (seriozitate/neseriozitate; voinţă puternică/voinţă slabă; corectitudine/incorectitudine ş.a).

Evaluarea trebuie privită în corelaţie cu activităţile de predare-învăţare. Astfel, proiectarea trebuie să fie unitară şi nu secvenţială, predarea-învăţarea-evaluarea.

În prezent, una dintre probleme este subiectivitatea care afectează rezultatele evaluării. Este nevoie de prezenţa obiectivului, despre o apreciere obiectivă a performanţelor elevilor. Vorbim de acest lucru atunci când cel care o realizează nu influenţează rezultatele. În planul evaluării, obiectivele şi conţinutul evaluării, sistemul de notare, funcţiile sociale ale evaluării sau normele de promovare acţionează ca factori obiectivi.

Subiectivismul, o problemă a evaluării, ţine de natura umană şi creează riscul ca niciodată doi evaluatori să nu fie într-un consens perfect în acordarea notelor şi/sau punctajelor. În contextul evaluării cu caracter naţional, subiectivitatea profesului persistă deşi se cere sporirea gradului de obiectivitate.

Pe lângă subiectivitate, o problemă majoră a evaluării, erorile în evaluare şi notare ameninţă şi ele rezultatele elevilor. Erorile sunt un produs al intercalării subiectivului persoanei care face evaluarea între metodele, instrumentele şi tehnicile de evaluare, pe de o parte, şi rezultatele evaluării, pe de altă parte.