Noțiuni generale despre joc

1. Definiţie şi scurt istoric concept

Una dintre cele mai importante forme de manifestare a copilului este jocul.

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (2016) noţiunea de joc are mai multe accepţiuni dintre care cele care ne interesează în mod deosebit sunt:

1. Acţiunea de a juca şi rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii), joacă; joc de societate = distracţie într-un grup de persoane care constă din întrebări şi răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante; joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înţeles diferit; calambur.

2. Competiţie sportivă de echipă căreia ii este proprie şi lupta sportivă (baschet fotbal etc.); mod specific de a juca, de a se comporta intr-o întrecere sportivă.

3. Model simplificat şi formal al unei situaţii, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situaţii; Teoria jocurilor= teorie matematică a situaţiilor conflictuale in care două sau mai multe părţi au scopuri, tendinţe conflictuale.

Conform „Dicţionarului de simboluri”, „jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu moartea (jocurile funerare), cu elementele (jocurile agrare), cu forţele potrivnice (jocurile războinice), cu sine (cu propria frică, slăbiciune, îndoială etc.)”.

Domeniul ludic îşi are originile în teminologia engleză („game” sau „play”) şi dezvăluie faptul că jocul este o activitate spontană, independentă, motivată intrinsec, însoţită de plăcere şi fantezie, care se desfăşoară după anumite reguli (Schaub, Zenke, 2001).

Jocul apare ca fenomen complex, ce poate fi definit într-o varietate de moduri. În general, acest termen defineşte „acţiunea de a (se) juca, o activitate distractivă practicată din plăcere mai ales de către copii”. După Roger Callois , jocul reprezintă “nu numai activitatea specifică pe care o denumeşte, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activităţii respective, sau funcţionăriii unui ansamblu complex”. În opinia lui Herbert Spencer, jocul este o “exersare artificială a energiilor. Este o formă de socializare, în care individual se construieşte pe sine din interior, dar fiind o fiinţă socială”.

Şcoala behavioristă face distincţia între joacă şi joc. Simpla joacă este o succesiune de roluri nelegate între ele, în timp ce asumarea unui rol în cadrul jocului implică responsabilitate.

În literatura de specialitate s-a încercat stabilirea unor caracteristici şi funcţii ale jocului. S-a accentuat ideea că în joc nu trebuie să apară întotdeauna toate caracteristicile acestuia, că există etape de trecere de la muncă la joc, de la joc la înmagazinarea unor informaţii. Jocul se caracterizează prin faptul că este voluntar, autodeterminat, fără scop anume, liber de constrângeri, de seriozitatea cotidiană, activează fantezia, facilitează experienţa şi prelucrarea datelor experienţei cotidiene. În procesele de interacţiune din cadrul jocului au loc procese de învăţare, importante pentru dezvoltarea socială, cognitivă şi psihomotorie. Jocul pleacă de la ideea că are un scop, dar este deschis modificărilor, finalul său nefiind previzibil. Are loc aici şi acum, prezentând o dinamică permanentă între încordare şi relaxare. Ţine cont de reguli, produce plăcere, dar şi teamă (Schaub, Zenke, 2001).

În psihologie jocul este folosit şi ca metodă de investigaţie, dar şi ca procedeu terapeutic, atât pentru copii, adolescenţi, cât şi pentru adulţi.

Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpului. În opinia lui Johan Huizinga, jocul este mai vechi dacât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma fără risc, că civilizaţia omenească nu a adăugat nicio caracteristică esenţială noţiunii generale. (Huizinga, Homo, 1998).

De-a lungul timpului, problematica jocului s-a aflat în atenţia cercetătorilor. Psihologi, pedagogi, antropologi şi filosofi au recunoscut valoarea formativă a jocului conturându-se astfel o serie de teorii explicative, argumentative referitoare la natura şi funcţiile jocului, teorii ce au fost grupate în două mari categorii: biologizante şi psihosociologice. Meritul teoriilor biologizante este acela că ele au impus necesitatea ca, din analiza jocului, să nu fi eomise determinările biofiziologice (Şchiopu, 1970). Natura jocului nu poate fi însă relevată doar prin aspecte ale cauzalităţii biologice. Teoriile psihosociologice au avut o contribuţie importantă pentru adaptarea activităţii de joc la cerinţele şi finalităţile proceselor educaţionale.

Edouard Claparède, în lucrarea sa, Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, enumeră opt teorii care au fost enunţate pentru a explica esenţa şi cauzalitatea ce au stat la baza jocului copilului. (Claparède, 1975)

Cea mai veche teorie explicativă a jocului, a cărei esenţă se menţine în mentalitatea comună este cea a recreării sau odihnei, numită şi teoria recreaţiunii, al cărui autor este R.S. Lazarus (1883). Potrivit acestei teorii, funcţia jocului este aceea de a detensiona atât corpul, cât şi spiritual obosit, fiindu-I atribuite exclusive funcţii recreative.

În aceeaşi sferă ideatică se înscrie şi teoria surplusului de energie, conform căreia surplusul de energie acumulat de copil se descarcă prin joc, altfel spus, jocul este o modalitate de cheltuire a energiei. Această teorie, formulată de poetul Fr. Schiller şi împărtăşită de Herbert Spencer, a fost combătută de Claparède prin contraargumente de genul: unii copii se joacă, deşi nu au surplus de energie.