Aspecte etice ale Realității Virtuale (VR) în psihoterapie

Introducere

Tehnicile realității virtuale (VR) devin rapid acceptate și utilizate pe scară largă pentru diagnosticarea și tratarea tulburărilor mentale (Gregg & Tarrier, 2007; Gorrindo & Groves, 2009; Riva, 2009). Platformele VR pentru îmbunătățirea sănătății mentale variază de la cele complexe, implicând utilizarea unor ochelari care te introduc într-o lume tridimensională conectată la diferiți stimuli senzoriali, concepuți pentru a oferi o senzație de completă fuziune cu realitatea virtuală, până la aplicații adaptate pentru calculator, tridimensionale, unde participanții interacționează sub formă de avatare controlate de mouse și tastatură.

Realitatea virtuală a fost utilizată în tratamentul unor multitudini de probleme de natură psihologică, aici incluzând tulburările de alimentație (Riva, 2011; Ferrer-Garcia et al., 2013; Clus et al., 2018), tulburările de anxietate (Meyerbröker & Emmelkamp, 2011; Anderson et al., 2013; Emmelkamp et al., 2020), chiar și pentru unele tulburări din spectrul autismului (De Luca et al., 2021). Totodată VR-ul a fost utilizat și în managementul stresului (Soyka et al., 2016), gestionarea durerii (Li et al., 2011), în tratamentul pentru anumite tulburări cognitive și dizabilități psihiatrice (Gourlay et al., 2000; Bell & Weinstein, 2011), cât și pentru diagnosticarea și tratamentul afecțiunilor neurologice, cum ar fi leziunile cerebrale (Mumford & Wilson, 2009).

Una dintre cele mai eficiente și utilizate aplicații VR pentru sănătatea mintală este Terapia de Expunere prin Realitate Virtuală (VRET), utilizată în tratamentul fobiei (Rothbaum, 2010; Botella et al., 2017) și a tulburărilor legate de traumă (Gerardi et al., 2010). VRET implică utilizarea realității virtuale împreună cu terapia pentru a expune clienții la materiale vizuale și senzoriale reprezentând obiecte sau situații traumatice. Totodată, VRET permite expunerea prelungită, care reprezintă o component vitală a terapiei eficiente de expunere și care poate fi mai dificil de realizat în viața reală (Rizzo et al., 2011). VRET a fost utilizată pentru tratarea fobiilor sociale (Gebara et al., 2015), frica de înălțime și zbor (Freeman et al., 2018), claustrophobia (Bruce, & Regenbrecht, 2009), frica de păianjeni (Lindner et al., 2020) și tulburarea de stress post-traumatică (PTSD) (Gonçalves et al., 2012).

Una dintre caracterisiticile realității virtuale este potențialul său de a crea o experință cât mai fidelă realității, uneori utilizatorul uitând că este doar o simulare. Caracterisiticile imersive și interactive ale realității virtuale sunt esențiale pentru pentru a experimenta realismul. Dacă experiența virtuală este convingătoare, atunci comportamentul, sentimentele și reacțiile corporale se vor asemăna cu cele ale unei situații reale, chiar dacă utilizatorul este conștient de faptul că se află într-o simulare (Slater, 2009). Mai mult, realitatea virtuală poate crea nu doar iluzia unei lumi neînsuflețite ci și aparențe ale unei lumi sociale (Madary & Metzinger, 2016) prin utilizarea avatarurilor care face experiența virtuală și mai convingătoare.

Totodată, faptul că utilizatorii VR trăiesc de fapt sentimentul că se află într-un mediu virtual, dar răspund personajelor virtuale ca și când ar fi reale poate reprezenta un potențial terapeutic mare. În timp ce unele intervenții urmăresc să creeze o replica convingătoare a realității care poate fi pe deplin controlată, ca de exemplu terapiile de expunere, alte abordări ar putea fi concepute pentru a exploata șansele ca realitatea virtuală să depășească limitele realității. În același timp, literatura de specialitate a identificat diverse riscuri care pot apărea în legătură cu manipularea și reprezentarea realității virtuale în aplicarea sa clinică.