Atractivitatea Feței Feminine

Frumuseţea este singura discriminare socială

împotriva căreia nu se revoltă nimeni.

(Septimiu Chelcea)

Introducere

Pe plan mondial, se înregistrează în prezent o resuscitare a interesului psihosociologilor pentru studiul atractivităţii fizice. O statistică la nivelul anului 2002 arată că în revistele de specialitate de limbă engleză erau prezentate peste 2 500 de cercetări în care se regăseau termenii physical attractiveness şi physical appearance (Rubenstein, A.J., Langlois, J.H. şi Roggman, L.A., 2002, 1). Unele cercetări au condus la concluzia că faţa constituie, comparativ cu atractivitatea corpului, un predictor mai puternic al atractivităţii fizice a persoanelor, în general (Mueser, K.T. et al., 1984), în timp ce în alte cercetări atractivitatea corpului a influenţat mai mult decât atractivitatea feţei atractivitatea în ansamblu (Jones, R., 1982). Chiar dacă problema factorului determinant al atractivităţii rămâne deschisă, se acceptă unanim că faţa contribuie la impresia de ansamblu asupra frumuseţii fizice a persoanei. Tema rămâne de actualitate, cu atât mai mult cu cât sunt relativ puţine cercetările care au comparat „componentele statice ale feţei" (configuraţia, craniul) cu „componentele schimbătoare" (machiajul, culoarea părului, coafura, expresiile faciale etc.) (cf. Brown, T.A. et al., 1986). O cercetare recentă privind folosirea machiajului a pus în evidenţă efectul pozitiv al acestuia în formarea impresiilor. Fotografiilor care înfăţişau feţe de femei machiate sau nemachiate le-au fost alăturate cuvinte plăcute şi mai puţin plăcute (de exemplu, soare vs otravă), trăsături de personalitate pozitive şi negative (de exemplu, sociabil vs tâmpit) şi profesii cu un statut mai înalt şi mai scăzut (de exemplu, judecător vs stilist). S-a observat că persoanele machiate au fost asociate mai degrabă cu profesii cu statut înalt şi cu trăsături de personalitate pozitive, decât cu profesii cu statut scăzut şi trăsături de personalitate negative (cf. Richetin, J. et al., 2004, 154).

În plus, până de curând, se accepta cvasiunanim că „standardele de frumuseţe sunt ideosincratice şi arbitrare, produse ale culturii şi mass media" (Rhodes, G. şi Zebrowitz, L.A., 2002, ix). Contrar acestui punct de vedere, cercetările psihosociologice din ultimele două decenii (Cunningham, M.R., 1986; Cunningham, M.R., Barbee, A.R şi Pike, C.L., 1990) au relevat că „oamenii au preferinţe clare şi similare referitoare la dimensiunile specifice ale configuraţiei faciale care fac o faţă să fie atractivă" (Feldman, R., 1987/1993, 658).

Psihosociologii din România nu au abordat tema „atractivităţii fizice" decât teoretic. O menţiune specială în acest sens o constituie discuţia despre aparenţa personală ca unul dintre factorii atractivităţii interpersonale (Iluţ, R, 2000,134-136). Nu ştim însă să se fi realizat la noi până acum cercetări empirice în acest domeniu şi cu atât mai puţin cercetări comparative interculturale.

Considerăm că tema abordată de noi are relevanţă conceptuală şi semnificaţie socială, pentru că, aşa cum aprecia Anthony Synnott (1989,608), în cultura occidentală există o „mistică a frumuseţii" (ceea ce este frumos este bun şi ceea ce este bun este frumos), cu rădăcini în gândirea lui Aristotel. Ne amintim că stagiritul spunea: „Frumuseţea este mai puternică decât orice scrisoare de recomandare" (cf. Eysenck H. J. şi Eysenck, M., 1981/1998,29). în Metafizica, Aristotel considera că frumuseţea constă în ordine, simetrie şi proporţie, înţelegând în acest fel frumuseţea, Aristotel se despărţea de concepţia lui Platon, al cărui discipol a fost în Academie. Pentru Aristotel, frumuseţea oglindeşte în exterior ceea ce este în interior; pentru Platon frumuseţea este binele însuşi: frumosul este binele şi binele este frumosul, în dialogul Simpozion este dezvoltată teoria platoniciană a frumosului, care culminează în frumuseţea absolută, care transgresează sexul, sexualitatea şi simpla frumuseţe fizică (c/Synnott, A., 1989,611).

Cercetare comparativă internaţională privind atractivitatea feţei feminine

Obiectivele şi ipotezele cercetării. Cercetarea noastră a fost inspirată de studiul realizat în 1980 de Marc-Alain Descamps în colaborare cu E. Mevel şi E. Jeanberne. Rezultatele acestui studiu au fost comentate de Marc-Alain Descamps (1989/1993, 50-53). Cercetătorii francezi au urmărit să verifice dacă în mod spontan oamenii fac inferenţe şi atribuiri psihologice în funcţie de forma feţei atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor, în acest scop au folosit cinci forme schematizate ale feţelor: rotundă, ovală, pătrată, dreptunghiulară şi triunghiulară. Au mai utilizat două figuri: una cu receptorii senzoriali largi şi dilataţi, cealaltă cu receptorii senzoriali (ochi, nări etc.) mici şi contractaţi.