Behaviorismul

1. INTRODUCERE

Behaviorismul reprezintă o teorie a învățării bazată pe ideea că toate comportamentele sunt dobândite prin condiționare, iar condiționarea are loc prin interacțiunea cu mediul.

Behavioriștii consideră că acțiunile noastre sunt modelate de stimulii din mediu. Conform acestei școli de gândire, comportamentul poate fi studiat într-o manieră sistematică și observabilă, indiferent de stările mentale. Teoria comportamentală mai spune că doar comportamentul observabil ar trebui studiat, deoarece cogniția, emoțiile și starea de spirit sunt mult prea subiective.

Comportamentiștii consideră că orice persoană, indiferent de aspectele genetice, trăsăturile de personalitate și gândire, poate fi antrenată spre a îndeplini orice sarcină, în limitele capacităților sale fizice. Este nevoie doar de condiționarea potrivită.

Începând cu anul 1920 și până la mijlocul anului 1950, behaviorismul a devenit școala dominantă de gândire în psihologie. În această perioadă, cercetătorii s-au concentrat pe crearea teoriilor care să poată fi descrise în mod clar și măsurate empiric, dar folosite și pentru a aduce contribuții care ar putea avea o influență asupra structurii vieții umane de zi cu zi.

2. PRECURSORI

2.1. Edward Lee Thorndike (1874-1949)

Se numără printre primii fondatori ai behaviorismului. Lucrarea lui Edward Thorndike (realizată în 1898) cu pisici și cutii de puzzle ilustrează conceptul de condiționare. Cutiile puzzle aveau aproximativ 50 cm lungime, 38 cm lățime și 30 cm înălțime. Cutiile de puzzle ale lui Thorndike au fost construite astfel încât pisica, plasată în interiorul cutiei, să poată scăpa doar dacă apasă o bară sau trage o pârghie pentru a ridica greutatea și a deschide ușa. Thorndike a măsurat apoi timpul în care animalul învață și reușește să deschidă ușa cutiei pentru a ajunge la hrană. A supus apoi animalul de mai multe ori aceleiași acțiuni , constatând că, în urma acțiunilor repetitive, animalul reușește să evadeze mult mai repede. În urma acestui experiment, Thorndike a propus o “lege”, numită Legea Efectului: comportamentul este deteminat de consecințele sale.

2.2. Ivan Pavlov (1849- 1936)

Pavlov a studiat o formă de comportament de învățare numită reflex condiționat, în care un animal sau un om a produs un răspuns reflex (inconștient) la un stimul și, în timp, a fost condiționat să producă răspunsul la un stimul diferit pe care experimentatorul l-a asociat cu originalul stimul. Reflexul cu care a lucrat Pavlov a fost salivația ca răspuns la prezența alimentelor. Reflexul de salivație ar putea fi provocat folosind un al doilea stimul, cum ar fi un sunet specific, care a fost prezentat în asociere cu stimulul alimentar inițial de mai multe ori. Odată ce răspunsul la al doilea stimul a fost „învățat”, stimulul alimentar putea fi omis.

„Condiționarea clasică” a lui Pavlov este doar o formă de comportament de învățare studiată de comportamentaliști.

2.3. John Watson (1878- 1958)

John Broadus Watson (1878-1958) numit și „părintele behaviorismului", a fost profesor la Universitatea John Hopkins (din 1908 până în 1920). A fost considerat principalul teoretician al behaviorismului și s-a opus cu vehemență introspecționismului. A acordat mare importanță lucrărilor lui Pavlov și bazat pe acestea a realizat cercetări experimentale referitoare la condiționările emoționale împreună cu soția sa R. Rayner (practic, a realizat același experiment ca și Pavlov, doar că subiecții au fost oamenii și nu animalele).

Watson credea că analiza obiectivă a minții este imposibilă, drept pentru care a preferat să se concentreze direct pe comportamentul observabil și să încerce să aducă acel comportament sub control. Watson a fost un susținător major al schimbării focalizării psihologiei de la minte la comportament, iar această abordare de observare și control a comportamentului a ajuns să fie cunoscută sub numele de behaviorism. El a considerat că formele complexe de comportament pot fi programate în cazul oamenilor.

Experiment în care „micul Albert” a primit un șoarece cu care să se joace este relevant pentru cele de mai sus. După ce băiatul s-a obișnuit cu animalul, experimentul a continuat astfel: s-a izbit puternic podeaua cu o bară de oțel ori de câte ori șoarecele a fost adus înăuntru. Copilul s-a speriat, și, în cele din urmă, a ajuns să se sperie ori de câte ori avea în preajmă un animal cu blană. Watson afirma, referindu-se direct la acest tip de experiment: “Dați-mi un copil și îl voi face să se cațere sau să-și folosească mâinile pentru a construi clădiri din piatră sau lemn Îl voi face hoț, răufăcător sau toxicoman. Posibilitățile în orice direcție sunt nenumărate oamenii se construiesc și nu se nasc”.