Devianța școlară - suicidul la elevi - cauze și modalități de prevenire

O posibilă definiţie a sinuciderii, dată de Alfred Adler, este: "Un protest activ împotriva colaborării utile, o retragere totală din faţa problemelor vieţii, generată de o înfrângere sau de teama de o înfrângere în una din cele trei mari probleme ale vieţii: societatea, profesiunea sau iubirea". Conform Dicţionarului Sănătăţii: "Suicidul este tulburarea instinctului de conservare, prin care o persoană se distruge singură, alegând o metodă fizico-chimică (spânzurare, înec, electrocutare)", iar după O.M.S., "suicidul este actul prin care un individ caută să se autodistrugă, cu intenţia mai mult sau mai puţin de a-şi pierde viaţa, fiind mai mult sau mai puţin conştient de motivele sale..." În 1980, E.S. Schneidman formulează o definiţie operaţional psihologică de mare claritate: suicidul este un act uman de încetare din viaţă cu intenţie proprie. Sinuciderea este actul de autodistrugere globală, de suprimare bruscă a propriei vieţi, un mod intenţionat, voit, conştient şi privind moartea ca un sfârşit total. Această definiţie ridică încă de la început problema fundamentală a determinisimului sinuciderii. Este vorba despre un psihic normal sau patologic? Clasificarea raporturilor existente între normal şi patologic nu poate eluda legăturile care se stabilesc între categorii polare cu care se operează în domeniul medical, psihologic, social etc., problema normalităţii impunând cu necesitate atât o analiză filozofică, cât şi interdisciplinar ştiinţifică a relaţiilor dintre: individ – societate, conştiinţa individuală – conştiinţa colectivă, necesitate – întâmplare, determinism – libertate, contradicţie – devenire, opinie – cunoştinţă, eşec – realizare, regres – dezvoltare … A vorbi despre normalitate în afara “maladiilor spiritului” atât de plastic evidenţiate de C. Noica, a elimina sistemul “trionticei condiţii” a omului – puse clar în lumina de E. Pamfil si D. Ogodescu, a lăsa deci la o parte achiziţiile cunoaşterii metaştiinţifice şi a aborda “nebunia” numai ca o pură problemă de raţionalitate înseamnă a adopta o atitudine rigidă şi reducţionistă, care refuză discursului orice cale de vigilenţă epistemologică. Dacă există sau nu o normativitate biologică, complementară sau nu cu normativitatea impusă de viaţa socială, reprezintă o problemă încă deschisă, în faţa căreia, singuri, psihiatrul sau psihologul, sociologul sau antropologul nu pot oferi un răspuns satisfacator. Starea patologică poate fi evaluată şi ea ca fiind “normală” în măsura în care eşecurile fiinţei umane, asperităţile trăirilor ei fac parte integrantă din “logica” universului uman sau a celui social, raportându-se la întreaga serie de manifestări ale raportului individual – general. Normalitate absolută nu există, iar căutarea, eşecul, conflictul, frustrarea, delirul chiar sunt strâns intricate în condiţia fiinţei umane, fiind de fapt izvorul propriei ei deveniri. În acest mod, anormalitatea este implicată în fluxul devenirii individualului spre general sau al ieşirii din general spre individual, constând nu atât din absenţa sau deteriorarea normalităţii, ci din eşecul atingerii ei ca ideal.

"Singura problemă filozofică într-adevăr serioasă" (Alber Camus), sinuciderea este, deasemenea, cea mai impresionanta enigmă a psihologiei. Ea domină, prin totalitatea implicaţiilor sale (medicale, sociale, juridice, religioase) ansamblul ştiinţelor antropologice. Alfred Adler considera că ea este favorizată de "carenţele sentimentului de comunicare" şi apare pe fondul unei melancolii.

"Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic, suicidul reprezintă o autodistrucţie specifică, o reacţie comportamentală de tip antisocial ce implică factorul individual, instinctiv, dar şi cauzele psihopatologice specifice: delirul, halucinaţile, ideile ipohondriace, stările obsesive-fobice, melancolice" (Tudorel Butoi).

Cercetând fenomenul suicidar, vom constata ca el se manifestă, sub diferite variante: suicidul ameninţare, suicidul tentativă, veleitatea suicidară, echivalentele suicidare şi suicidul reuşit. Unii oameni îi ameninţă doar pe cei din jur că se vor sinucide, alţii încearcă să se sinucidă, iar alţii chiar reuşesc. În urma cercetărilor a rezultat ca aproximativ 2/3 din cei care s-au sinucis, anterior avuseseră cel puţin o tentativă.

Explicaţia actului suicidar s-a încercat a se obţine fie pe baza teoriilor psihiatrice (endogene), fie pe baza teoriilor sociologice (exogene).

Solidar teoriei sociologice, Emile Durkheim arata în lucrarea sa "Despre sinucidere" ca există două cazuri majore ale suicidului:

- integrarea socială - ataşarea voluntară a individului la societatea de care aparţine

- reglarea socială - ce presupune intervenţia coercitivă a societăţii asupra comportamentului membrilor.

Astfel, el clasifica actele suicidare în:

- suicidul egoist - apare pe fondul unu exces de individualizare, ducând la ruperea legăturii persoanei

cu societatea si cu viaţa

- suicidul anomic - pe fondul unei reglări sociale reduse

- suicidul fatalist - pe fondul unei reglări sociale prea înalte