Dezvoltarea Ontogenetică a Voinței

1.DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A VOINŢEI

Omniprezentă în activitatea conştientă şi finalist orientată a omului, încercată zilnic de către fiecare dintre noi în diferite situaţii de viaţă, voinţa aparţine acelor fenomene ale universului psihic care nu şi-au găsit un loc bine precizat în sistematica psihologiei generale. Punctele de vedere exprimate diferă unele de altele, şi nu de puţine ori se situează chiar la poli opuşi. Aşa, de pildă, la un pol, voinţa este recunoscută ca o entitate distinctă şi ireductibilă, declarată drept componenta fundamentală a vieţii psihice a omului (vezi psihologia introspecţionistă de factură voluntaristă); la polul opus, i se neagă cu desăvârşire statutul de entitate distinctă, individualizată, fiind dizolvată în procesualitatea fiziologică (vezi psihologia behavioristă, în varianta ei watsoniană).

Până în prezent, situaţia a rămas aproximativ la fel: în timp ce unii autori de tratate şi manuale de psihologie generală includ voinţa ca un „element" important în structura psihicului, afectându-i capitole speciale de analiză, alţii o elimină complet sau o disipează în cadrul capitolelor despre alte componente - cognitive, motivaţionale, formele de activitate etc. Se poate consemna şi o deosebire de ordin mai general între orientările psihologice de sorginte americană şi cele de sorginte europeană: în cadrul celor dintâi, voinţa nu este prezentă ca problemă distinctă de cercetare şi analiză şi nu figurează ca atare în nici un manual sau tratat modern de psihologie generală; în schimb, psihologia europeană afirmă existenţa voinţei ca entitate psihică distinctă şi o abordează în individualitatea ei specifică.

În psihologia românească, este precumpănitor punctul de vedere potrivit căruia voinţa trebuie să fie identificată, recunoscută şi tratată ca entitate psihică ireductibilă.

A.Probleme controversate ale voinţei

Voinţa este forma superioară de reglaj psihic. De la conduita involuntară, spontană, nedirecţionată de prezenţa scopului şi neimplicând nici un fel de efort, drumul parcurs de formele de reglare psihică a fost lung şi anevoios. Faptul că voinţa reprezintă unul dintre "nivelurile cele mai înalte" (highest level) ale voinţei psihice, cel mai recent, cel mai sintetic, cel mai complex, dar şi cel mai fragil şi puţin organizat, a fost intuit de nenumăraţi autori. Poate că simpla evocare a nu- melui lui J.H. Jackson, un profesor englez de neurologie care descrie cum arhitectura personală a individului reproduce filogeneza, ajungând până la cele mai înalte forma de organizare, a numelor celebrilor psihopatologi francezi J.M. Charcot şi P. Janet care s-au abandonat într-o perioadă a vieţii lor jacksonism- ului, ar fi suficientă.

Influenţa acestor autori care consideră voinţa ca un nivel înalt de organizare a vieţii psihice este atât de mare încât se regăseşte şi în definiţiile actuale ale voinţei. 'Actul voluntar este actul care se constituie în prezentul istoriei şi care face sinteza dinamică a arheologiei organismului şi a capacităţilor sale reflexive (el este deci complex şi de aceea singular şi personal) pentru a acţiona într-o realitate actual raţională şi pentru a pune iniţiativele dincolo de raţiunea însăşr ([18], p. 29). Era şi firesc ca un asemenea act superior să atragă şi să reţină atenţia nenumăraţilor gânditori. Odată însă cu penetrarea voinţei în cele mai diverse arii aie cunoaşterii (filosofie, psihologie, pedagogie, sociologie) s- au înmulţit şi controversele în legătură cu ea sau în jurul ei. Un asemenea fapt n-a fost, desigur, gratuit, ci perfect explicabil datorită "enigmelor" conţinute de voinţă.

Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei; de aceea, mulţi psihologi o consideră mai degrabă o caracteristică sau o capacitate a personalităţii în acţiune, decât o facultate de sine stătătoare. Or, topirea" voinţei în personalitate conduce la anularea propriului ei specific.

Alţi autori o văd ca pe o simplă "componentă" a personalităţii, amalgamată cu altele. Efectul este acelaşi: estomparea diferenţelor dintre ea şi alte capacităţi psihice. Voinţa nu trebuie sa fie interpretată ca o "instanţă independentă care se integrează în mozaicul personalităţi?, ci ca o 'funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii implicând într-o fază specifică participarea tuturor funcţiilor psihice... şi dobândind, prin aceasta, o funcţionalitate specifică de autoreglare şi autodeterminare deosebit de importantă în autorealizarea personalităţii

Voinţa se manifestă nu numai prin pregătirea, declanşarea şi coordonarea acţiunilor, dar şi prin amânarea sau reţinerea (blocarea) lor, în pofida unor incitaţii puternice din afară sau din interior (rezistenţa la tentaţii sau abţinerea de a riposta agresiv la o insultă sau jignire). Apoi, ea este orientată nu numai spre exterior, spre învingerea dificultăţilor din afara noastră, ci şi spre interior, spre stăpânirea şi controlul propriilor noastre porniri impulsive, stări afective, stări de motivaţie activate a căror satisfacere în momentul sau în situaţia dată nu este posibilă. Se dovedeşte uneori că lupta cu noi înşine este mai încordată şi mai dramatică decât cu situaţiile externe. Formarea şi dezvoltarea mecanismelor reglajului voluntar sunt impuse şi de necesitatea punerii şi ţinerii în acord a comportamentului propriu cu exigenţele şi normele vieţii sociale. De altfel, constituirea schemelor funcţionale ale vieţii are la bază interiorizarea comenzilor şi consemnelor formulate de către mediul social prin intermediul familiei, al şcolii, al diferitelor organizaţii şi instituţii cu care se relaţionează individul în perioadele esenţiale de structurare a personalităţii - copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe.

B.Structura și fazele actului voluntar

Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează prin două atribute esenţiale: a) diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente - motivul, mijlocul şi scopul - cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecăruia dintre ele în „obiect" de analiză specială şi de evaluare; b) prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei, condiţionare care constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de o parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă parte, între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate.De aici decurge şi caracterul serial-discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului voluntar.

Se pot astfel evidenţia, ca având un specific propriu, următoarele cinci faze:

1) actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop;

2) analiza şi lupta motivelor, compararea şi evaluarea alternativelor prezente la momentul dat în câmpul conştiinţei;

3) deliberarea sau luarea hotărârii;

4) executarea hotărârii;

5) evaluarea rezultatelor (feed-back-ul).

Manualele de psihologie, când se referă la structura voluntar, stabilesc următoarele etape:

1) conceperea situaţiei (stabilirea obiectivului ce urmează realizat);

2) deliberarea (examenul soluţiilor disponibile, inventaria) argumentelor 'pro" şi 'contra* în funcţie de sistemul de valori de efe dispun, ezitările şi pendulările între diversele alternative);

3) decizia (reţinerea unei singure variante acţionate din disponibile);

4) execuţia (traducerea în fapt a actului respectiv şi realiza obiectivelor propuse).

Această schemă este atât de populară, succesul ei a fost de mare, încât unii autori nu s-au sfiit s-o numească "şcolărea Cele mai frecvente comentarii care s-au făcut în legătură cu ea au fij următoarele:

• nu toate fazele actului presupun prezenţa voinţei, efortului voluntar. Paul Foulquie considera că actul propriu-zis^j exclusiv care aparţine voinţei este doar decizia 'care constă în lufta fermă şi definitivă de a executa proiectul estimat ca rezona ([74], p. 32). Celelalte trei faze sunt expresia altor fenomene psih| (reprezentative sau asociative), relevând prezenţa raţiunii sau int| genţei. Punctul de vedere potrivit căruia decizia este faza fundamş tală a actului voluntar este larg răspândit în psihologie. Pentru Jar momentul fiat nu este altul decât momentul deciziei. Ed. Clap scria că voinţa constă în 'sacrificarea unei dorinţe pe altarul dorinţă, deci în optarea pentru una din ele. 'Condiţia fundamenta actului voluntar este existenţa în conştiinţă a unei alegeri în elementele unor alternative având valori diferite.