Eul - între afirmare și negare

Cuvinte cheie: Eu, imagine de sine, individualitate, personalitate, respect.

Introducere :

Etimologic, cuvântul “personalitate” derivă din latinescul “persona”, care desemna masca actorului. Dificultatea definirii personalităţii se datorează complexităţii conceptului. Una din posibilele definiţii ar fi aceea care desemnează personalitatea ca pe un ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri şi aptitudini sau defecte, care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane, individualitatea ei comparativ cu alte persoane.

La originea cuvântului „caracter" era semnul sau litera făcută în piatră sau metal de dalta sau priboiul gravorului; deci caracterul nu se ştergea, ci rămânea uneori şi peste veacuri. La fel stau lucrurile cu oamenii. Caracterul este o înscriere înăuntrul omului, înscriere care rămâne şi îi direcţionează gândurile, gusturile, năzuinţele, acţiunile şi întreg comportamentul omului.

Rezumat:

Natura egocentrică a omului. Prin natură, noi suntem egocentrici şi inflexibili în susţinerea propiilor păreri.

Egoismul reduce capacităţile intelectului. Pretenţiile egoismului nostru trebuie să fie întotdeauna ause la tăcere, deoarece, dacă li se oferă satisfacţie, ele devin o putere care ne domină, ne reduce capacităţile intelectuale, ne împietreşte inimile şi ne slăbeşte puterea morală. Omul care se dedică unor obiective lipsite de valoare nu este fericit, deoarece îşi pierde respectul de sine.

Egoimul este cauza vinovăţiei umane. Egoismul este absenţa umilinţei, iar existenţa lui înseamnă ruina fericirii pe care omul o poate avea.

Egoismul perturbă judecata. Egoismul perverteşte principiile şi îi face pe oameni incapabili de a raţiona în mod logic, tulburându-le judecata.

Egoismul, o piedică în calea fericirii. Una din cele mai mai piedici în calea vindecării celui bolnav este concentrarea atenţiei asupra lui înşuşi. Mulţi suferinzi cred că toţi cei din jur au obligaţia de a le acorda simpatia şi ajutorul, dar , în realitate, nevoia lor este de a-şi îndepărta atenţia de la propiile persoane şi de a începe să se îngrijească de nevoile altora.

Vorbeşte mai puţin despre tine însuţi. Nu face din propia persoană centrul intereselor tale, imaginându-ţi că nu ai altă datorie ecât să-i porţi de grijă şi să-i obligi pe ceilalţi să-ţi acorde atenţie.

Cunoaşterea de sine este supusă subiectivismului. Este dificil să ne înţelegem pe noi înşine şi să deţinem o cunoaştere corectă a propiilor caractere. Lauda şi încrederea în sine pot să confere siguranţa că suntem buni, în timp ce, în realitate suntem departe de aşteptările şi cerinţele societăţii.

Setea de putere caracteristică eului omenesc. Înălţarea de sine este atât de adânc înrădăcinată în inima omenească şi dorinţa de a deţine putere este atât de intensă, încât multe minţi, inimi şi suflete ajung să fie absorbite de ideea de a –i domina şi comanda pe ceilalţi.

Consecinţele nefaste ale unei păreri neadecvate despre sine. Dacă îţi faci o părere prea înaltă despre tine însuţi, vei considera că lucrătorii pe care îi ai în subordine sunt lipsiţi de importanţă şi vei trata independenţa lor ca o dovadă de aroganţă. Dacă abordezi cealaltă extremă, formându-ţi o imagine de sine prea slabă, te vei simţi inferior, iar acest simţământ îţi va limita în mare măsură influenţa pe care trebuie să o ai în determinarea lucrurilor bune.Trebuie să eviţi ambele extreme, să nu te laşi condus de simţăminte şi să nu te laşi afectat de circumstanţe. Poţi fi demn fără a avea o falsă încredere în tine însuţi, poţi fi înţelegător şi flexibil fără a a-ţi sacrifica respectul de sine sau independenţa personală, iar viaţa ta poate avea o influenţă atât asupra celor care îţi sunt superiori cât şi asupra celor care sunt umili din punct de vedere social.