Factorii Dezvoltării Psihice

Pe măsura evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice în psihologie, psihologia dezvoltării s-a constituit într-o ramură distinctă a psihologiei generale, ramură care şi-a elaborat propriul corp de teorii şi modele explicative. Din majoritatea modelelor descriptiv-explicative ale dezvoltării psihice umane nu lipsesc referirile la factori condiţionali sau determinanţi, stadii, repere psihogenetice ale aprecierii procesului dezvoltării.

Prin factori ai dezvoltării psihice se înţeleg acele influenţe constante, profunde şi esenţiale care se exercită asupra individului şi produc transformările specifice dezvoltării. Sintetic, în literatura de specialitate sunt menţionaţi ca factori ai dezvoltării psihice:ereditatea, mediul, educaţia.

Raportul ereditate-mediu în influenţarea dezvoltării psihice a constituit subiectul unor dispute a căror conciliere nu este complet garantată nici în zilele noastre. Tendinţe extremiste, reducţioniste (de supra sau subapreciere a unuia dintre cei doi factori) mai sunt prezente şi active atât în teoria cât şi în practica educaţiei şi astăzi. Nativismul şi constructivismul în explicarea dezvoltării structurilor psihice (în teorie) şi practicile educatorilor, demonstrează că există tendinţa de a supra sau subevalua fie influenţa eredităţii fie influenţa mediului asupra dezvoltării psihice. Psihicul uman este rezultatul interdependenţei dintre factorii naturali (ereditatea) şi cei sociali (mediul şi educaţia).

Ereditatea este însușirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la alta, mesajele de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic.

Materialul eredităţii este nuclear (la nivelul cromozomilor din nucleul garneţilor) şi citoplasmatic, constituind genotipul individului.

Ereditatea nucleară se transmite conform unor legităţi cunoscute (Mendel, T.H. Morgan), care permite atât înțelegerea naturii combinărilor care au loc, cat şi producerea erorilor de copiere şi a alterărilor (mutaţiile). Identitatea genetică este practic imposibilă de la antecesori la descendenţi, şansa fiind de 246 (una din 70 de trilioane). Orice genotip se exprimă doar in formă fenotipică (totalitatea caracteristicilor unui individ) ca rezultat al interacţiunilor primare cu mediul. Fenotipul este doar una dintre variantele posibile ale unui acelaşi genotip, fixat însă definitiv prin actualizarea normei de reacţie genotipice sub influenţa timpurie (chiar din momentul concepţiei) a mediului de dezvoltare.

Printre metodele care permit studierea rolului factorului genetic in onto-geneză se numără cele care urmăresc gemelaritatea (Oancea-Ursu, Gh., 1985), cosanguinitatea, dezvoltarea prenatală, manipularea mediului, fenomenul de adopţie etc. Acestea au fost prefigurate de studiile asupra eredităţii plantelor şi animalelor (cu concluzii limitate însă pentru ereditatea umană) şi de analiza genealogică prin care anumite caracteristici au putut fi urmărite in aceeaşi familie, timp de generaţii (Galton, R, 1869).

Deşi cercetările vizând ereditatea umană au o istorie relativ scurtă şi o specificitate aparte (date fiind limitele etice ale experimentelor genetice), câteva

aspecte se impun a fi subliniate:

• Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi şi nu ca o transmitere a trăsăturilor antecesorilor!

• Ereditatea caracterelor morfologice şi biochimice este mult mai bine cunoscută decât ereditatea însuşirilor psihice, care, în multe cazuri, pare a fi rodul unor determinări poligenetice;

• Diversitatea psihologică umană are cu certitudine şi o rădăcină ereditară (constituţie, biotip, baze comportamentale etc.), dar nu se reduce la aceasta;

• Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital (sau înnăscut), unde sunt cuprinse şi elemente dobândite în urma influenţelor dinaintea naşterii;

• Ceea ce ţine de ereditate se poate exprima în diverse momente de vârstă sau poate rămâne în stare de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activitator (exemplu: cazul anumitor predispoziţii alergice ori al combinaţiilor aptitudinale);

• Potenţialul genetic al fiecărui individ se selectează prin hazard şi este, mai ales sub aspectul exprimării psihice, polivalent;

• Ereditatea conferă unicitatea biologică, ca premisă a unicităţii psihice;

• Din perspectivă filogenetică, ereditatea umană conferă cea mai mică „încărcătură" de comportamente instinctive. Aceasta face din puiul de om o fiinţă total dependentă de membrii propriei specii şi, conform celebrei formule a lui K. Lorenz, un „specialist în nespecializare" ereditară. Din acest motiv, puiul de om este singurul care îşi pierde specificitatea dacă, în dezvoltarea sa timpurie, este „asistat" de membrii altei specii. „Copiii sălbateci", cei crescuţi de animale, s-au animalizat, în ciuda eredităţii lor de tip uman.

• Prin „orarul" proceselor de creştere şi maturizare, ereditatea creează premisele unor momente de optimă intervenţie din partea mediului educativ, în aşa numitele perioade sensibile sau critice. Anticiparea sau pierderea perioadelor se poate dovedi ineficientă (exemplu: achiziţia mersului, limbajului, operaţiilor gândirii etc.);

• Rolul eredităţii nu se exprimă în aceeaşi măsură în diversele aspecte ale vieţii psihice: unele poartă mai puternic amprenta eredităţii - temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihică (Teodorescu, FI., 1996), altele mai puţin atitudinile, voinţa, caracterul etc.;

• O aceeaşi trăsătură psihică poate fi, la persoane diferite, rodul unor factori diferiţi. Pentru o anumită persoană, hotărâtoare poate să fie ereditatea, în timp ce, pentru alte persoane, se poate ca mediul sau educaţia să fi contribuit decisiv.