Immanuel Kant

1. INTRODUCERE

Immanuel Kant a fost printre cei mai mari gânditori din perioada iluminismului, cu influență enormă în filosofie, prin activitatea în teoria cunoașterii, eticii și estetica. Întreaga viață a lui Kant a fost petrecută în Konigsberg, unde a fost educat și, apoi a activat ca profesor și lector popular la universitatea locală. În scrierile sale, a sperat să evite confuzia gânditorilor anteriori prin examinarea posibilităților și limitărilor rațiunii aplicate. A căutat să accepte raționalismul iluminismului ca păstrând credința în libertatea umană, nemurire și existența lui Dumnezeu. De fapt, Kant a găsit lumea rațiunii pure a fi destul de limitată și a promovat realitatea morală din perspectiva „rațiunii și conștiinței practice”.

2. IDEI PREZENTE ÎN OPERE

Immanuel Kant a sintetizat raționalismul și empirismul modern timpuriu, a stabilit termenii pentru o mare parte din filosofia secolului al XIX-lea și al XX-lea și continuă să exercite o influență semnificativă astăzi în metafizică, epistemologie, etică, filozofie politică, estetică și alte domenii. (Allison, 2002)

2.1. Proiectul Critica Rațiunii Pure

Ideea fundamentală a „filosofiei critice” a lui Kant - în special în cele trei Critici ale sale: Critica rațiunii pure (1781, 1787), Critica rațiunii practice (1788) și Critica puterii de judecată (1790) - este autonomia umană. El susține că înțelegerea umană este sursa legilor generale ale naturii care ne structurează toată experiența și că rațiunea umană își dă legea morală, care este baza noastră pentru credința în Dumnezeu, libertate și nemurire. Prin urmare, cunoștințele științifice, morala și credința religioasă sunt reciproc consistente și sigure, deoarece toate se bazează pe același fundament al autonomiei umane, care este, de asemenea, sfârșitul final al naturii, în conformitate cu viziunea teleologică asupra lumii.

Kant a scris Critica spre sfârșitul perioadei iluministe, când echilibrul cultural s-a mutat decisiv de la iluminism către romantism. Iluminismul a fost o reacție la ascensiunea și succesele științei moderne în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Realizările spectaculoase ale lui Newton, în special, au generat încredere și optimism pe scară largă cu privire la puterea rațiunii umane de a controla natura și de a îmbunătăți viața umană. Un efect al acestei noi încrederi în rațiune a fost că autoritățile tradiționale erau din ce în ce mai puse sub semnul întrebării. (Guyer and Wood, 1998)

Iluminarea înseamnă a gândi pentru sine, mai degrabă decât a-i lăsa pe alții să gândească pentru tine. În cele trei Cristici, Kant exprimă și credința iluminismului în inevitabilitatea progresului. Tema sa principală este metafizica deoarece, pentru Kant, metafizica este domeniul rațiunii - este „inventarul a tot ceea ce deținem prin rațiune pură, ordonat sistematic” și autoritatea rațiunii era pusă în discuție. Scopul principal al lui Kant a fost acela de a arăta că o critică a rațiunii de către rațiune în sine, neajutată și neîngrădită de autoritățile tradiționale, stabilește o bază sigură și consistentă atât pentru știința newtoniană, cât și pentru morala și religia tradițională. Cu alte cuvinte, cercetarea rațională liberă susține în mod adecvat toate aceste interese umane esențiale și arată că sunt consecvente reciproc. Deci rațiunea merită suveranitatea pe care i-a atribuit-o iluminismul. (Allais, 2005)

Poziția revoluționară a lui Kant în Critică este că putem avea cunoștințe a priori despre structura generală a lumii sensibile, deoarece aceasta nu este complet independentă de mintea umană. Lumea sensibilă, sau lumea aparențelor, este construită de mintea umană dintr-o combinație de materie senzorială pe care o primim pasiv și forme a priori care sunt furnizate de facultățile noastre cognitive. Putem avea cunoștințe a priori doar despre aspectele lumii sensibile care reflectă formele a priori furnizate de facultățile noastre cognitive.