Introducere în filozofia minții - dualismul cartezian

Acest referat tratează tema dualismului cartezian, care constă în faptul că omul este alcătuit din substanța gânditoare, res cogitans, sufletul și substanța materială, caracterizată de extensiune, corpul, res extensa. Deși sunt substanțe independente, separate, ele coexistă într-o unitate și anume individul, al cărui statut existențial este dual, alcătuit din trup si suflet.

Teza principală a dualismului cartezian este distincția minte-corp. Descartes susținea că mintea e o substanță non-fizică. Descartes e cel care a identificat mintea cu conștiința de sine și a separat-o de creier, “locașul” inteligenței, formulând problema dualismului minte-corp, în forma existentă în prezent.

Descartes credea că omul este constituit din:

- Materie: Lucrul fizic care merge, vorbește și cântă la acordeon

- Minte: Substanța non-fizică (uneori asemănată cu sufletul) care gândește, se îndoiește, își aduce aminte

Descartes credea într-o viziune mecanică a lumii materiale care își urmează propriile legi și își vede de treburile ei cu excepția momentului când intervine mintea și lucrurile se schimbă.

În “Meditații asupra primei filozofii”, Descartes pornește într-o călătorie pe parcursul căreia se îndoiește de tot ceea ce știe, pentru a descoperi lucrurile concrete. A ajuns la concluzia că se poate îndoi de existența corpului sau (simpla iluzie sau vis), dar că nu poate pune la îndoială existența minții sale. Acest lucru l-a condus la concluzia că mintea și corpul sunt două substanțe diferite. Mintea, era o substanță “gânditoare” și imaterială. Această substanță reprezenta esența unei persoane, lucrurile de care se îndoiește, în care crede, pe care le speră și gândește.

Primul argument din dualismul cartezian este Argumentul Îndoielii.

Descartes începe prin a concluziona că, deși el poate concepe posibilitatea ca percepția propriului corp ar putea fi falsă dar, el nu poate concepe posibilitatea că el este fără minte. Acest lucru se datorează faptului că, prin actul îndoielii el este un lucru care gândește, că trebuie să existe ceva acolo care il face să se îndoiască. Următorul pas Descartes propune că mintea și corpul sunt două entități separate și distincte, iar argumentul său este următorul:

Sunt sigur că eu sunt un lucru care gândește.

Nu sunt sigur că eu sunt un lucru fizic.

Deci , eu nu sunt un lucru fizic.

Acest lucru este parafrazat de unul dintre criticii lui Descartes, Antoine Arnauld- "Pot să mă îndoiesc că am un corp. Cu toate acestea, eu nu pot să mă îndoiesc că sunt sau că exist. De aceea, eu care mă îndoiesc și gândesc nu sunt un corp. Pentru că, în acest caz, având îndoieli cu privire la corpul meu ar trebuie sa am îndoieli și despre mine "( ). Arnauld continuă să discrediteze acest argument desenând linii paralele între acest lucru și ideea unui triunghi cu un unghi drept. El spune că un lucru, cum ar fi lungimea ipotenuzei este egal cu suma pătratului celorlalte două laturi poate fi pusă la îndoială de către cineva care nu știe . Totuși, acest lucru, nu face ca declarația să fie falsă. Descartes răspunde la critici în a doua parte a Meditațiilor spunând că el nu a vrut să "excludă orice este fizic de la esența mea" ( ). El a vrut în schimb să folosească argumentul îndoielii pentru a ajunge la o percepție de sine în care exclude tot corpul dar nu pentru a ajunge la concluzia că a fost în mod obiectiv cazul ( ).

Deci, în concluzie, Descartes în cele din urmă a ajuns la concluzia că nu poate exclude posibilitatea că există o parte materială a sufletului.

Urmând drumul îndoielii sistematice cu scopul de a putea edifica o construcție cu totul nouă, întemeiată doar pe acele cunoștințe ce-i par sigure, Descartes ajunge la cunoștiința propriei existențe ca o consecință a faptului de a gândi. „Eu sunt, exist - afirmă el în cea de a II-a meditație - ; e lucru sigur”.( ) Cu alte cuvinte „sunt un lucru adevărat și ființând cu adevărat”. Ce fel de lucru, însă? Categoric,„unul cugetător”.( ) Subliniind caracterul a-corporal al cugetării postulează, astfel, principala caracteristică a sufletului, anume aceea de a gândi, a cugeta. Iată, deci, atributul definitoriu al acestei substanțe nemuritoare.

Însușirea îndoielii este, într -adevăr, o proprietate a gândirii, însă argumentul îndoielii nu este unul puternic: îndoiala în sine nu poate fi considerată reală, validă, este o proprietate subiectivă specifică unei anumite gândiri, aceeași îndoială nu poate fi generică tuturor gândirilor, i.e. dacă eu mă îndoiesc de un lucru, altcineva nu se îndoiește neaparat de același lucru. De altfel, atunci când Descartes spune că substanța corporală este ireală, o iluzie a gândirii, un interlocutor poate susține că el cert nu se îndoiește de ceea ce se află în fața ochilor lui, corpul fizical.

Așasar, un contra-argument simplist la argumentul îndoielii poate suna astfel:

(1) A. se poate îndoi de existența păsărilor (pentru că păsările nu cugetă) - A. există

(2) B. se îndoiește de posibilitatea ca păsările să nu existe

(3) Îndoiala contestă existența lui B. ca ființă gânditoare, conform principiului lui Descartes.

(4) Prin urmare, dacă B se îndoiește că îndoiala lui A poate fi adevărată - care dintre îndoielile celor două substanțe gânditoare poate fi validă?

Consider ca argumentul îndoielii este un argument slab,oricine poate privi o aceeași situație din unghiuri diferite.

Al doilea argument este Argumentul percepției clare și distincte( separabilității), si este parte a Meditațiilor în care Descartes încearcă să demonstreze că mintea este, fără îndoială, distinctă de corp și că mintea nu este doar separată de corp, dar că ea poate exista și fără el. Aceasta ipoteză ne arată că, dacă două lucuri pot exista independent unul de celălalt, atunci ele pot fi două lucurui distincte și separate.

Acest argument se bazează în principal pe premisa: tot ceea ce pot concepe este posibil. Astfel, filosoful susține că putem concepe că existăm separat de corp, astfel fiind diferiți de acesta, facând apel la principiul existenței: dacă este posibil ca X să existe fără ca Y să existe, atunci X nu este identic cu Y( ).