Mentalități

Aboradarea unei teme privind secularizarea nu priveste doar teologiile si Bisericile crestine, raporturile dintre ele, ci si descrierea unei evolutii intelectuale, culturale, precum si a relatiilor institutionale ale Europei din ultima jumatate de mileniu. Originile mai evidente ale secularizarii sunt în Renastere, cea care a promovat o încredere excesiva în fortele umane si o preocupare tot mai deschisa spre lucrurile mundane. Acesteia i-a replicat încrederea Reformei în gratia divina, dar si în importanta unei maniere individuale a mantuirii, fara intermedierea ecleziastica, pentru ca apoi secolul Luminilor sa determine intransigent trecerea de la teocentrism la antropocentrism, provocand, astfel, efuziunea unei mari revolutii mentale, care a permis emergenta propriu-zisa a modernitatii europene. Chestiunea secularizarii a traversat timpul modernitatii si a angajat toate generatiile, a fost prezenta în tot spatiul european, chiar daca conditiile si termenii în care s-a produs au variat de la o tara la alta, în functie de conditiile istorice singulare.

Secularizarea este un proces istoric complex, care se înscrie în campuri diferite ale cunoasterii, cel teologic, sociologic, istoric, filosofic; de aceea fiecare dintre aceste directii de cercetare au încercat, din secolul al XIX-lea încoace, s-o analizeze din propriul sau orizont teoretic si metodologic. Rezultatele au fost cateva teorii distincte, dar si veritabile clivaje care au marcat mentalitatea stiintifica de-a lungul timpului. Reevaluarile critice ale temei secularizarii, mai ales în ultimii cincizeci de ani, releva diversitatea de criterii si de perspective de analiza ale acestui fenomen. Sociologia, teologia si, de cateva decenii istoria, au formulat propriul profil al acestei traiectorii sinuoase, strabatuta de puseuri contradictorii, precum romantismul, pozitivismul, neoumanismul din timpurile contemporane, timpuri percepute superficial de o "furioasa" religiozitate. 1

Secularizarea a fost, pana acum o jumatate de secol, un trist subiect teologic, care a castigat cu greu o legitimitate stiintifica si universitara din cauza paguboaselor prejudecati în legatura cu istoria religioasa. Consemnarea îndelungata a religiosului ca un fapt specific a întarzaiat si a îngreunat multa vreme o tratare serioasa si consistenta. În Franta, de pilda, pozitiile unei traditii laice au conceput religia ca o chestiune "depasita," care se ocupa de absolut, deci de un reper situat în afara contingentelor istorice si culturale contemporane. Conceptul de secularizare a aparut în lucrari stiintifice din anii 1950 si 1960, pe fondul unor traume postbelice, care au încurajat un anume pesimism intelectual. În acele decenii si-a croit un loc important ideea ca modernizarea a condus într-o maniera fatala la declinul religiei, la o indiferenta dubioasa în jurul ei, dar consecintele acestui fapt au fost evaluate diferit.

Triumful structuralismului a împiedicat, de asemenea, în anii `60 si `70 o reflectie serioasa din partea intelectualilor asupra secularizarii. Frumoasele certitudini ale anilor `60 au fost supuse, la randul lor, unor examene critice semnificative, în contextul unor noi orientari inlelectuale si socio-culturale.2 În anii `80 s-a deblocat oarecum situatia prin cateva lucrari sociologice de referinta, dintre care semnalam Sécularisation et religions politique, 1982 a lui J.-P. Sironneau, Le Désenchantement du monde, 1985, a lui Marcel Gauchet, Le Pensée 68, 1985, a lui Luc Ferry si Alain Renaut etc.3 Afirmarea mult mai pregnanta a istoriei mentalitatilor, care a încurajat confluentele dintre istoria religioasa si istoria culturala, dar si atitudinile multidisciplinare, a facut ca cercetarile despre raporturile religie, Stat, societate sa ia treptat amploare. Interogatiile în jurul temei decrestinarii în Franta dupa acel aggiornamento al conciliului Vatican II (1962-1965) a stimulat cercetarea istoriografica chiar la varful sau. S-au remarcat Jean Delumeau (Le Catholicisme entre Luther et Voltaire, 1971, Naissance et affirmation de la Réforme, 1971), Bernard Plongeron, (Religion et société en Occident, XVIe-XXe siècles. Recherches françaises et tendances internationales, 1973-1977, 1979, la care s-au adaugat François Lebrun, Michel Vovelle, Jacques Le Goff, Alain Cabantous si altii.4 În 1987 Pierre Nora si Mona Ozouf au rupt relativa tacere bibliografica despre itinerariile sacrului, iar aparitia unor lucrari monumentale precum, La Chrétienté et l'idée de croissade, publicata de Paul Alphandéry si Alphonse Dupront în 1995, Qu'est-ce que la Lumière al lui Al. Dupront în 1996 sau culegerea de articole, tot ale lui Dupront, sub titlul Gènese des Temps modernes. Rome, les réformes et le Nouveau Monde, prezentate de Dominique Julia si Philippe Boutry în 2001 si altele, au alimentat interesul academic si intelectual, dar si pe cel al publicului, pentru abordarea destinului religios al Europei. În ultimele trei decenii, deschiderea, initial impulsionata de sociologia religioasa, a însemnat depasirea unei istorii a institutiilor ecleziastice spre o istorie traita a poporului crestin.5