Psihologie

În sens etimologic, termenul psihologie provine din cuvintele greceşti psyche = psihic, suflet şi logos = cuvânt, cunoaştere, ştiinţă

La originile sale istorice, termenul psihic (psyche) reunea sincretic elemente subiective şi obiective. Studiul psihicului a pornit de la observarea manifestărilor sale (fenomenele psihice), oamenii învăţând pe parcursul evoluţiei filogenetice, din confruntarea cu realitatea, că fenomenele psihice prezintă aspecte obiective şi subiective. Dimensiunea subiectivă a fenomenului psihic, privit ca „fapt de conştiinţă”, fenomen pur subiectiv şi intern, accesibil numai celui care îl trăieşte, a fost exacerbată de psihologia introspecţionistă (orientare preştiinţifică).Dimensiunea comportamentală a fenomenului psihic a fost evidenţiată de curentului behaviorist (comportamentalist), născut ca replică la psihologia introspecţionistă, în S. U. A., la încetul sec. XX. Obiectul psihologiei a devenit comportamentul, realitate obiectivă, observabilă, externă individului. În behaviorismul clasic, cunoaşterea psihologică era redusă la înregistrarea conexiunilor dintre stimuli sau situaţii şi răspunsurile organismului. Dimensiunea cognitivă a psihicului a fost evidenţiată odată cu apariţia psihologiei cognitive, tot în S.U.A., la mijlocul sec. XX. Psihologia cognitivă studiază prelucrările la care este supusă informaţia între recepţia senzorială şi răspunsul comportamental. Deşi psihologia cognitivă pasează la baza fenomenului psihic cogniţia (prelucrarea de informaţie), aceasta nu promovează o perspectivă reducţionistă asupra vieţii psihice, considerată rezultat fenomenologic al interacţiunii dintre creier-cogniţie-comportament. Dimensiunea biologică (craniană) a fenomenului psihic este evidentă, fiind amplu dezbătută la nivel teoretic de-a lungul timpului. De la perspectiva reducţionistă conform căreia psihicul era considerat o simplă funcţie a creierului, neuroştiinţele cognitive evidenţiază astăzi complexitatea relaţiilor funcţionale dintre procesele psihice şi substratul lor neurofiziologic.

Integrând aceste patru dimensiuni psihicul – obiectul de studiu al psihologiei - poate fi definit ca un construct abstract care reuneşte experienţa subiectivă a persoanei, particularităţile fiziologice şi ale funcţionării craniene, prelucrările de informaţie şi comportamentul. Formele de manifestare ale psihicului sunt fenomenele şi procesele psihice.

Psihanaliza este o teorie dinamică şi comprehensivă a vieţii psihice şi o şcoală de psihoterapie. Părntele fondator al psihanalizei este S. Freud (1856-1939), însă de-a lungul timpului, aceasta a cunoscut variate dezvoltări şi reformulări, datorate iniţial unor colaboratori ai lui Freud, precum A. Adler sau C. G: Jung iar ulterior unor descendenţi remarcabili, precum J. Lacan, E. Fromm, H. Sullivan sau K. Horney. Volumul Studii asupra isteriei (publicat de J. Breuer şi S. Freud, în 1985) consemnează începuturile psihanalizei, Freud exprimându-şi convingerea că, cel puţin în cazul celebrei paciente Anna O., simptomele nevrotice se datorează unor amintiri dureroase din copilărie care nu pot fi reamintite. Odată cu publicarea Interpretării viselor (1899) teoria psihanalitică câştigă notorietate în rândul comunităţii ştiinţifice, urmând să atingă un maxim de influenţă în a doua jumătate a secolului XX, la câteva decenii după moartea fondatorului său. Teoria freudiană evidenţiază rolul inconştientului în determinarea comportamentului manifest al persoanei, propunând un model structural al psihicului alcătuit din trei constructe funcţionale: id-ul, format din instincte şi pulsiuni inconştiente primare, guvernat de principiul plăcerii, eul, conştient, organizat, supus constrângerilor realităţii şi supra-eul, un fel de instanţă socio-morală care, din raţiuni adaptative, cenzurează şi constrânge manifestările instinctuale.

Id-ul (inconştientul) este componenta energetică primordială a personalităţii, prezent încă de la naştere, obscur şi dezorganizat, sediu al reprezentărilor arhaice, sursă a dorinţelor care solicită gratificare şi expresie a cerinţelor de supravieţuire/adaptare. Conţinuturile sale – impulsuri, instincte, trebuinţe primare, gânduri, emoţii sau dorinţe refulate – sunt în întregime inconştiente. Freud a descris două instincte fundamental umane, opuse: instinctul vieţii (Eros) şi instinctul morţii (Thanatos), care generează două pulsiuni instinctuale corespondente: sexuală (libidoul) şi agresivă. Id-ul este guvernat de principiul plăcerii, în sensul în care, ţinta finală a pulsiunilor instinctuale este obţinerea satisfacţiei imediate, a plăcerii şi, evitarea durerii. În primii ani de viaţă, pulsiunile id-ului au cea mai mare libertate de a se manifesta, iar odată cu maturizarea, vor fi cenzurate prn prisma normelor socio-morale. De pildă, senzaţia de foame generează nevoia de hrană, motiv pentru care un nou-născut plânge ori de cîte ori îi e foame. Semnalând această nevoie, un copil de 1-2 ani nu va avea reţinerea de a-şi lua mâncarea pe care o doreşte din locuri nepermise (de pe jos sau din farfuria altuia), un elev de ciclu primar în schimb va fi capabil să reziste tentaţiei până la terminarea unei ore de curs sau până la ora mesei, iar la vârsta adultă, respectarea unei diete ilustrează capacitatea de a ne domina pulsiunile instinctuale. Nesatisfăcute, pulsiunile id-ului generează tensiune şi anxietate. Conflictul dintre acestea şi normele sociale sau intenţiile persoanei, de asemenea. Motiv pentru care, atunci când sunt considerate inadecvate sau disruptive, conţinuturile id-ului vor fi reprimate, adică, le va fi blocat accesul în conştient. Id-ul poate rezolva starea de tensiune creată de conflictul dintre principiul plăcerii şi principiul realităţii (care guvernează conştientul) prin crearea unui substitut al obiectului dorinţei, adică o imagine mentală. Visele, actele ratate şi, deopotrivă, simptomele nevrotice, sunt manifestări ale unor pulsiuni inconştiente a căror exprimare naturală este împiedicată.

Eul este instanţa care mediază între pulsiunile id-ului şi constrângerile realului, situat la limita dintre conştient şi inconştient (eul este sediul conştienţei, însă nu toate procesele sale sunt conştiente). Acestuia îi revine sarcina cea mai dificilă în dinamica personalităţii: aceea de a modula impulsurile instinctuale care, conduse de principiul plăcerii, se pot manifesta plenar şi pot fi satisfăcute doar în conştient, asigurând în acelaşi timp adaptarea la mediu şi funcţionarea optimă a persoanei în context social. Eul este guvernat de principiul realităţii, cenzurând permanent conţinuturile inconştiente care tind să se manifeste în viaţa reală, în acord cu regulile sociale şi cu structura de scopuri, intenţii şi valori a fiecăruia dintre noi. De pildă, datorită funcţiilor eului, dorinţa de a lovi pe cineva care ne-a jignit poate fi controlată în condiţiile în care este considerată inacceptabilă social sau, putem renunţa la o vacanţă în favoarea unui obiectiv personal considerat a fi mai valoros, cum ar fi reuşita la un examen sau avansarea în carieră. Eul este partea organizată din structura personalităţii, cuprinzând importante funcţii şi procese psihice, de natură perceptivă, cognitivă, executivă sau defensivă (raţionamentul şi testarea realităţii, percepţia, memoria, gândirea, controlul şi planificarea activităţii, mecanismele de apărare etc).

Supra-eul este instanţa superioară constituită din valori, idealuri, standarde morale şi reguli sociale. Supra-eul este sediul conştiinţei, al interdicţiilor şi al tabu-urilor. Acesta începe să se formeze în jurul vârstei de 5 ani, iniţial datorită educaţiei primite în familie, fiind considerat în ultimă instanţă o reprezentare simbolică a figurii paterne; mai târziu, educatorii, profesorii, modelele sociale vor înlocui treptat figura paternă. Supra-eul este în opoziţie cu id-ul, cenzurând şi disciplinând permanent pulsiunile acestuia şi exercită o puternică presiune asupra Eu-lui astfel încât acţiunile persoanei să fie acceptate social. Dorinţele, sentimentele sau acţiunile care contravin prescripţiilor supra-eului sunt acompaniate de un neplăcut sentiment de vinovăţie. Puterea sau rezistenţa eului este capacitatea acestuia de a funcţiona în pofida presiunilor oponente venite din partea id-ului şi a supra-eului, sănătatea mentală a persoanei depinzând de aceasta.