Sinuciderea ca formă particulară a violenței

CAPITOLUL I. SINUCIDEREA

Secţiunea 1.1. Definitii, cadru conceptual

Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie diferită pentru filosofi,medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi.

Unii au acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării spiritului de libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care recurge la un asemenea act extreme .

Legand sinuciderea de absurdul lumii in care trăim, Albert Camus spunea in Mitul lui Sisif : “Omul care este capabil să privească in faţă absurditatea existenţei umane, care vede dispărand semnificaţia vieţii incă se confruntă cu problema sinuciderii. Singura problemă filosofică intr-adevăr serioasă este sinuciderea”.

Termenul „sinucidere” trimite direct la violenţă şi agresivitate, însă trebuie menţionat de la început că nu există un consens în ceea ce priveşte terminologia cea mai adecvată pentru a descrie un comportament suicidal.

Sinuciderea, numită şi suicid, (din latina sui caedere, a se omorî pe sine) semnifică „orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, făcut de victima însăşi, care ştie că trebuie să producă acest rezultat” (E. Durkheim, 1993). Sinuciderea este actul de disperare al unui om care nu mai doreşte să trăiască.

După Larousse-Dicţionar de psihologie (2000), sinuciderea este acea acţiune de a-şi lua singur viaţa, în mod voluntar, cel mai adesea pentru a scăpa de o situaţie devenită intolerabilă.

Suicidul comportă şi o definiţie operaţional-psihologică în virtutea căreia „suicidul este un act uman de încetare din viaţă, autoprodus şi cu intenţie proprie” (Schneidman, 1980). Suicidul este actul prin care un individ îşi provoacă el însuşi moartea .

În unele religii, sinuciderea este considerată un pacat, iar în unele state, e un delict. Pe de altă parte, în alte culturi, sinuciderea este văzută ca o modalitate onorabilă de a scăpa din situaţii umilitoare, sau prea dureroase .

Toate curentele de gandire ale antichităţii greceşti au recunoscut valoarea supremă a individului, care are libertatea şi puterea de a hotări singur asupra propriei vieţi sau morţi. In viziunea antică, viaţa nu merita să fie păstrată decat dacă era conformă cu raţiunea, cu demnitatea umană şi dacă aducea mai multe satisfacţii decat nenorociri. Platon era, in general, impotriva sinuciderii . Intre toate civilizaţiile antice, Roma este considerată a fi cea mai tolerantă faţă de sinucidere. Pe măsură ce stoicismul incepe să decadă, cam prin secolul al II-lea, legislaţia romană privitoare la sinucidere devine mai aspră Neoplatonismul, la fel ca şi cultele orientale, condamnă sinuciderea, care tulbura de fapt sufletul mortului şi il impiedica să se desprindă de trup pentru a se ridica la ceruri.

Evul Mediu se remarcă printr-o absenţă aproape totală a sinuciderilor ilustre, in contrast cu antichitatea. In peste o mie de ani, nici o sinucidere celebră. In misterele şi miracolele jucate de trupe ambulante, care puneau in scenă morala Bisericii, se condamnă categoric sinuciderea. In Minunile Fecioarei Maria, sinuciderea este prezentată ca rezultat al disperării inspirate de diavol.

Incepand cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, in Anglia, tribunalele hotărăsc să se facă o distincţie intre cazurile de sinucidere non compos mentis (cel care se sinucidea suferea de o maladie mentală) şi cele felo de se (trădător al propriei persoane), numai bunurile acestuia din urmă fiind confiscate. Explicand sinuciderea numai prin acţiunea diavolului şi prin nebunie, Evul Mediu a făcut din ea un act cu totul iraţional. Sinuciderea, indelung gandită şi explicabilă prin simplul motiv al dezgustului faţă de viaţă, nu era decat o categorie a nebuniei, melancolia .