Voință și Învățare

În cadrul dezvoltarii psihice si al formarii personalitatii adulte, învatarea ocupa un loc central, datorita faptului ca prin învatare individul dobândeste noi comportamente. Începând cu deprinderile si priceperile si terminând cu cunostintele si operatiile intelectuale, toate se dobândesc prin activitatea de învatare. A.N. Leontiev definea învatarea ca fiind "procesul dobândirii experientei intelectuale de comportare", întelegând prin aceasta asimilarea de informatii si, mai mult decât atât, formarea gândirii, a sferei afective, a vointei, deci formarea sistemului de personalitate.

Problema cailor si a mijloacelor de modelare a omului în vederea optimizarii potentialului sau creator tinde sa ocupe astazi un loc prioritar în ansamblul preocuparilor stiintei si practicii sociale.

Copilul si tânarul de astazi cheltuiesc o mare parte din durata vietii lor ca subiecti supusi actului instructiv – educativ. Educatia, instructia, învatarea trebuie sa fie utile, rodnice pentru personalitatea celui care învata, iar utilitatea si rodnicia nu pot fi masurate în acest caz decât dupa eficienta lor psihologica, dupa noile procedee, structuri si organizari câstigate, adica dupa totalitatea progreselor dezvoltarii realizate prin educatie si învatare. Problemele învatarii sunt în stânsa legatura si unitate cu problemele dezvoltarii. Activismul personal, învatarea ca activitate proprie a copilului este cadrul concret în care se realizeaza dezvoltarea, formarea proceselor si a capacitatilor psihice. Învatarea scolara se realizeaza prin interrelatia functiilor si proceselor psihice cu accent predominant pe procesele psihice cognitive. Va trebui sa se tina seama de caracteristicile intrisece ale materialului uman asupra caruia se actioneaza, dar trebuie avut în vedere faptul ca educatul este un sistem pe care îl cream noi însine, în mare masura, prin educatie. Dezvoltarea intelectuala, ca latura a dezvoltarii psihice generale, este ea însasi conditionata de felul cum decurge si cum a decurs – activitatea de însusire a anumitor cunostinte si priceperi. Forta motrice a dezvoltarii psihice intrinseca, ea nefiind data de la început, în chip nativ, ci dobândita, învatata, prin mecanisme speciale de interiorizare a modelului extern al contradictiei si cauzalitatii obiective.

Limbajul, structurarea acestuia si relatiile componente – învatare, componentele amnezice, sunt factori esentiali în achizitile realizate în scoala. Ca functie psihica atentia, cu toate ca nu are continut informational propriu, faciliteaza performantele celorlalte procese psihice. Ea reprezinta în fapt orientarea activitatii intelectuale în raport cu scopurile implicite sau explicite ale învataturii.

Baza de cunostinte are un rol esential, atât în procesarea secundara a informatiei senzoriale, cât si în toate prelucrarile ce au loc la nivelul memoriei de lucru sau atentiei. Modul de organizare a cunostintelor în memorie faciliteaza reactualizarea lor. Comportamentul este ghidat de cunostintele si scopurile din câmpul atentiei sau de cunostintele si structura de scopuri active în memoria de lucru.

Arhitectura cognitiva a psihicului uman (totalitatea mecanismelor cognitiv impenetrabile, necesare si suficiente pentru realizarea unui comportament inteligent) permite sistemului cognitiv uman sa învete din mediul sau din propria experienta.

Învatarea depinde de modul de organizare a bazei de cunostinte prealabile.

Data fiind importanta învatarii, în desfasurarea ei sunt implicate si celelalte procese si activitati psihice, existând relatii de interdependenta: pe de o parte toate procesele si functiile psihice sunt antrenate în cadrul învatarii, iar pe de alta parte ele însele sunt constituite si structurate prin actul de învatare. Deci, se poate spune ca învatarea antreneaza întreg psihicul si are un rol generative, formative si constructive fata de acesta. Primele teorii aparute ale învatarii au fost teoriile lui I.P. Pavlov, E. Thorndike si Watson, care cautau explicarea învatarii prin prisma teoriilor asociationiste ale lui H. Spencer si H. Taine. Pavlov definea învatarea într-un mod simplist, ca pe o substituire de stimuli, realizata intern prin formarea temporara a unor legaturi între diferiti centri nervosi, si considera drept factori principali ai învatarii întaririle aplicate subiectului, imitatia si curiozitatea lui. Thorndike a formulat "legea efectului": învatarea este o succesiune de încercari si erori, din care subiectul retine