Extras din referat

În afară de metodele devenite clasice vizând evaluarea, se mai pot identifica o serie de noi metode, numite fie complementare, fie alternative. Caracterul complementar implică faptul că acestea completează arsenalul instrumentar tradiţional (metode orale, scrise, practice) şi că se pot utiliza simultan în procesul evaluativ. Caracterul alternativ presupune o înlocuire cvasitotală a metodelor clasice cu cele moderne, ceea ce, deocamdată, nu este oportun şi nu se poate generaliza. Practica docimologică de la noi şi din alte părţi demonstrează că nu se poate renunţa la practicile curente de evaluare. Mizăm deci mai mult pe o împletire funcţională, o complementare fructuoasă, optimă dintre cele două tendinţe metodologice, şi nu pe o folosire unilaterală, exclusivă, concurenţială a acestora.

Se pare că metodele complementare de evaluare sunt mult mai suple şi permit cadrului didactic să structureze puncte de reper şi să adune informaţii asupra derulării activităţii sale, utilizând instrumente ce se adecvează mai mult la specificul situaţiilor instructiv-educative. O oarecare dificultate intervine din cauză că metodele de evaluare date nu sunt standardizate, modul de proiectare şi aplicare depinzănd, în fiecare caz în parte, de la învăţător la învăţător (ceea ce atrage, indubitabil, valorizări diferite).

Metodele complementare de evaluare invocate, în ultimul timp, sunt următoarele: referatul, investigaţia, proiectul, portofoliul, observarea sistematică a activităţii şi comportamen-tului elevilor, autoevaluarea.

Investigaţia se prezintă ca un instrument ce facilitează aplicarea în mod creativ a cunoştinţelor şi explorarea situaţiilor noi sau foarte puţin asemănătoare cu experienţa anterioară. Atât ca modalitate de învăţare cât şi ca modalitate de evaluare, oferă posibilitatea elevului de a aplica în mod creativ cunoştinţele însuşite, în situaţii noi şi variate, pe parcursul unui interval mai lung sau mai scurt. Ea constă în solicitarea de a rezolva o problemă teoretică sau de a realiza o activitate practică pentru care elevul este nevoit să întreprindă o investigaţie (documentare, observarea unor fenomene, experimentarea etc.) pe un interval de timp stabilit. Este o activitate care se poate derula pe durata unei ore de curs sau a unei succesiuni de ore de curs, în timpul căreia elevii demonstrează o gamă largă de cunoştinţe şi capacităţi.

Elevul sau grupul de elevi primesc o temă cu sarcini precise, bine circumscrise. Se poate formula şi sub forma unor teme pentru acasă, dar definitivarea se va face în clasă, prin comentarea concluziilor.

Tema trebuie conturată si înţeleasă foarte precis în legătură cu: ordinea de rezolvare, de notare a observaţiilor parţiale, ordinea de prezentare a rezultatelor finale.

Investigaţia îndeplineşte mai multe funcţii:

-acumularea de cunoştinţe;

-exersarea unor abilităţi de investigare a fenomenelor (de proiectare a acţiunii, alegerea metodelor, emiterea unor ipoteze, culegerea şi prelucrarea datelor, desprinderea concluziilor);

-exersarea abilităţilor de evaluare a capacităţii de a întreprinde asemenea demersuri.

Activitatea didactică desfăşurată prin intermediul acestei practici evaluative poate să fie organizată individual sau pe grupuri de lucru, iar aprecierea modului de realizare a investigaţiei este de obicei, de tip holistic. De asemenea, această metodă trebuie adaptată vârstei şi experienţelor intelectuale ale elevilor.