Socializarea Copiilor Institutionalizati

Unul dintre cuvintele cu cea mai mare rezonanţă, indiferent de limba în care este exprimat, este cel care denumeşte abandonul.

În limbajul juridic, se declară abandonat copilul care, în condiţiile legii, se află în grija unei instituţii, cu acreditare socială sau medicală, de stat sau privată sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinţii, în mod vădit s-au dezinteresat de el, pe o perioadă mai mare de şase luni (Dumitrana, 1998). Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături între părinţi şi copil, legături care să dovedească existenţa unor raporturi afective normale. Precum se observă, definiţia abandonului se situează într-un dublu registru – cel al psihologiei şi cel al socialului. Adesea, însă, se manifestă o a treia implicare: aceea a psihiatriei, din perspectiva căreia abandonul este definit ca fiind absenţa, slăbirea sau ruperea unei legături afective de susţinere care antrenează lipsa obligaţiilor morale sau naturale care sunt legate de aceasta şi creează condiţii favorabile apariţiei, la victimă, a unor tulburări nevrotice sau psihotice de tip reactiv (Dumitrana, 1998).

Consecinţa imediată a actului de abandon este, pentru cei mai mulţi dintre copii, intrarea în leagănul sau casa de copii. Mult timp, aceasta a fost considerată soluţia cea mai convenabilă, atât pentru copii, cât şi pentru comunitate, chiar dacă evidenţele o infirmau. Numai în momentul când ,,produsul“ nesatisfăcător al acestor instituţii a fost adus în atenţia conştiinţei publice, abia atunci s-a înregistrat o creştere a interesului pentru factorii care determină supraaglomerarea caselor de copii. Pentru unele familii în dificultate, leagănul constituie o soluţie salvatoare. Deşi provizorie, instituţionalizarea afectează dezvoltarea armonioasă a copilului, chiar în condiţiile în care familia păstrează legătura cu copilul.

Separarea copilului de familie este o situaţie stresantă, generatoare de frustrare afectivă, cu consecinţe negative asupra adaptării şi integrării copilului în regimul de viaţă al instituţiei de ocrotire şi asupra maturizării lui psihosociale.

Se consideră că separarea copiilor de familie, în primii ani de viaţă, constituie una dintre cauzele retardului de dezvoltare bio-psihică, retard recuperabil în timp. Transferul dintr-o instituţie în alta creează fondul crizelor de adaptare care, de asemenea, prejudiciază dezvoltarea şi maturizarea copilului. Cele mai mari problem educative, sub aspectul integrării în regimul vieţii casei de copii şi al performanţelor învăţării, sunt ridicate de copiii proveniţi din familii dezorganizate şi din relaţii de concubinaj. Pentru cei care sesizează şi, mai târziu, conştientizează că aparţin familiei, absenţa condiţiilor materiale fiind pretextul abandonării în fapt, raportarea la o familie determină structura complexelor de provenienţă şi de instituţionalizare, cu efecte negative asupra echilibrului bio-psihic general al maturizării bio-psiho-sociale. Frustrarea copilului de intimitatea relaţiilor familiale determină dezechilibre biologice şi psihice care se vor compnesa în climatul socio-educaţional al leagănului şi al casei de copii. Cu cât vârsta este mai mică, cu atât consecinţele frustrării, pe plan psihocomportamental, sunt mai severe.

La copiii instituţionalizaţi, se observă o întârziere clară în dezvoltarea fizică şi motorie, existenţa fenomenului de ,,piticism de deprivare“, caracterizat prin: statură extrem de mică şi, adesea, foame exagerată, o întârziere accentuată a maturizării scheletului şi a sexualităţii şi controlul sfincterelor instalat târziu, caracteristic pentru copil fiind enurezis-ul (Dumitrana, 1998). Copiii instituţionalizaţi mai prezintă tulburări în comportamentul social, ca urmare a inabilităţiii acestora de a forma şi păstra relaţii cu ceilalţi, a incapacităţii de a respecta reguli, a lipsei sentimentului de vinovăţie şi o tulburare emoţională profundă care stă, în fapt, la baza celorlalte distorsiuni. Prezenţa, manifestarea şi gravitatea acestor fenomene negative nu se înregistrează la toţi copiii în mod uniform. Foarte probabil, ele nu sunt integral efecte ale instituţionalizării. Factorii ereditari, precum şi cei socioculturali pot afecta, în mod fundamental, tabloul. De asemenea, aspecte care ţin de fiecare copil în parte, cum ar fi experienţa lui de viaţă, provenienţa (ajung în casa de copii din leagăn sau din familie), prezenţa în instituţie a fraţilor şi surorilor, existenţa sau absenţa unui adult din familie care să viziteze regulat copilul, toate aceste aspecte pot constitui, în funcţie de copil, determinări importante.