Buddhismul

Buddhismul se declară a fi calea universală a eliberării totale, obţinută prin înţelegerea dreaptă şi practica dreaptă, accesibile oricărui om care se străduieşte pentru aceasta, precum şi să răspândească “Vestea cea Bună” a Trezirii. Buddhismul nu este doar concurentul direct al religiilor monoteiste, ale căror preocupări şi pretenţii sunt în mod necesar universale, dar, în aceeaşi măsură, şi concurentul oricărui discurs nonreligios ce s-ar dori adevărat şi universal, cum ar fi, de exemplu “ştiintele umaniste”. Buddhismul fascinează din cauza aspiraţiei sale la universalitate, care nu încetează să pară “exotică”, străină, datorită chiar faptului că buddhiştii şi nonbuddhiştii nu vorbesc aceeaşi limbă, altfel spus nu utilizează aceleaşi concepte şi nu au o reprezentare identică despre real.

Buddhismul este cel mai greu de caracterizat dintre religiile universale. A fost fondat de un ascet indian pe nume Siddartha (prenume) Gautama, care a trăit prin a doua jumătate a secolului al V-lea ( născut în luna “ vesākha” din anul 624 î.Hr, decedat în 543, la vârsta de optzeci de ani), în bazinul mijlociu al Gangelui, în India de nord-est, la Kapilavastru, în sudul actualului Nepal, unde şi-a propovăduit doctrina.

Viaţa lui Buddha

Buddha – numele înseamnă, în pali şi în sanscrită “Trezitul”, “Iluminatul” - a fost iniţial un personaj istoric. Totuşi, în “Viețile sale”, adică în povestirile jātaka, datele mitologice primează până la a-l transforma pe Buddha în prototip al “omului divin”, caracteristic tradiţiei indiene - aparţinând unui sistem atestat în egală măsură şi în alte arii geografice.

A avut o copilărie şi o tinereţe în mod deosebit protejată căci din dispoziţia tatălui său, a fost cruţat de orice spectacol neplăcut sau dureros.

La şaisprezece ani s-a căsătorit cu două prinţese şi duce o existență fără griji în palatul părintesc. Dar ieşind de trei ori din palat el ia cunoştință de trei rele ineluctabile care afectează condiţia umană: bătrâneţea, boala şi moartea. El trăieşte pe rând patru “întâlniri” decisive, mai întâi cu un bătrân părăsit de toţi ai săi, apoi cu un bolnav, după aceea cu un cortegiu funerar şi în sfârşit cu un om care a renunţat la tot, un ascet care şi-a abandonat prerogativele castei şi locul în lume pentru a porni în căutarea eliberarii. În a patra ieşire găseşte soluţia celor trei suferinţe contemplând liniştea şi seninătătea ascetului.

Trezindu-se la miez de noapte, trupurile flesce ale concubinelor sale adormite îi relevează înca o dată caracterul efemer al lumii. Prinţul fuge din palat, se dedică ascezei, schimbându-şi numele în Gautama. După ce îi părăseşte pe cei doi maeştri – unul îl învaţă filosofia, celălalt tehnicile yoga – se dedă unui regim de severe mortificări ale cărnii, în compania a cinci discipoli. În cei şase ani pe care îi petrece în păduri, în tovarăşia asceţilor brahmani, meditează asupra ideii de Brahman, angajându-se în cea mai riguroasă privaţiune ascetică, fără a obţine vreun alt rezultat în afara torturării trupului şi înceţoşării spiritului. Înţelegând zădărnicia acestor eforturi nemăsurate, are intuiţia “căii de mijloc”, situate la egală distanţă de plăcere josnică şi mortificare tristă, amândouă exercitate în van, la egala distanţă de asemenea, de speculaţia inutilă şi de ignoranţa sterilă, amândouă la fel de iluzorii. Aşezându-se sub un smochin, Sākyamundi, la Bodh-Gaya, hotărăşte să nu se mai ridice până când nu va dobândi Trezirea. A cunoscut Trezirea, adică a avut intuiţia celor patru nobile (sau sfinte) adevăruri, devenind Buddha (“trezit”). Atingându-şi scopul şi dobândind eliberarea, nirvana, Gautama Buddha hotăraşte să-şi amâne parinirvana şi să-i înveţe pe oameni Adevărul, “Dharma”, privind punerea în mişcare a “Roţii Legii”, adică învăţătura despre cele “Patru adevăruri nobile”.

“Dharma” este realitatea, discursul despre realitate, elementele realităţii fenomenale care trebuie depăşite şi conduita de urmat pentru a reuşi această depăşire.