Concepția despre suflet și nemurire la vechii egipteni - reflectarea acesteia în riturile funerare

I. Concepţia despre suflet şi nemurire

Începînd cu un anumit stadiu de cultură, omul se socoteşte un microcosmos, adică parte din Creaţia zeilor sau, cu alte cuvinte, găseşte în el însuşi „sfinţenia“ pe care o recunoaşte în Cosmos. Viaţa sa este prin urmare omologată vieţii cosmice care, ca lucrare divină, devine imaginea exemplară a existenţei umane.

Să încercăm să înţelegem situaţia existenţială a celui pentru care toate omologările sînt experienţe trăite, nu doar idei. Este limpede că viaţa lui are o dimensiune în plus, nu este numai omenească, ci şi „cosmică“, pentru că are o structură transumană. Am putea–o numi „existenţă deschisă“, pentru că nu este strict limitată la modul de a fi al omului (ştim, de altfel, că primitivul îşi pune propriul model de urmat pe un plan transuman dezvăluit de mituri). Existenţa lui homo religiosus, mai ales a celui primitiv, este „deschisă“ spre Lume; în timpul vieţii, omul religios nu este niciodată singur, pentru că în el trăieşte o parte a Lumii. Cu alte cuvinte, simbolismul cosmic adaugă o nouă valoare unui obiect sau unei acţiuni, fără ca prin aceasta să le ştirbească valorile proprii şi nemijlocite. O existenţă „deschisă“ spre Lume nu este o existenţă inconştientă, îngropată în Natură. „Deschiderea“ spre Lume îi îngăduie omului religios să se cunoască şi, în acelaşi timp, să cunoască Lumea, iar această cunoaştere este pentru el nepreţuită, pentru că este „religioasă“, pentru că se referă la Fiinţă.

Cu alte cuvinte, primitivul îşi aşază idealul de umanitate pe un plan supraomenesc. După părerea lui, nu poţi fi om împlinit decît după ce ai depăşit şi ai abolit într-un fel umanitatea „naturală“, pentru că iniţierea se reduce în cele din urmă la o experienţă paradoxală, supranaturală, a morţii şi a învierii, sau a unei a doua naşteri; riturile iniţiatice cuprinzînd încercări, moartea şi învierea simbolică au fost întemeiate de către zei, Eroii civilizatori ori Strămoşii mitici; aceste rituri au deci o origine supraomenească şi, împlinindu-le, neofitul imită un comportament supraomenesc, divin. Se cuvine să reţinem acest lucru, care arată încă o dată că omul religios se vrea deosebit de ceea ce este la nivel „natural“ şi se străduieşte să se împlinească după imaginea ideală care i-a fost dezvăluită prin mituri. Omul primitiv încearcă să atingă un ideal religios de umanitate, şi acest efort conţine germenii tuturor eticilor elaborate mai tîrziu în societăţile evoluate.

Trup şi suflet în gândirea egiptenilor

Un lucru surprinzător este faptul că, deşi egiptenii au avut mai multe mituri referitoare la crearea lumii, ei nu par a fi fost interesaţi de crearea omului. Aceeaşi lipsă de preocupare se regăseşte şi în problema naturii fiinţei umane. Este greu să spunem cum a fost concepută relaţia dintre trup şi suflet. Cel mai probabil, egiptenii nu făceau distincţia (adeseori opoziţia) cu care suntem noi astăzi obişnuiţi să operăm, între vizibil şi invizibil, între trup şi suflet, între spiritual şi material. Pentru ei omul era trup, căci atât viaţa de aici cât şi cea de dincolo depindea în mare măsură de condiţia trupului. De aici presupunerea că viaţa de dincolo de mormânt, care depindea de condiţia trupului, era într-un fel o viaţă fizică. Sau poate că, privind lucrurile în sens invers, sufletul nu era, în concepţia anticilor de pe malul Nilului, în mod necesar imaterial, iar omul nu putea fi conceput decât ca ansamblu intact şi funcţional al tuturor elementelor trupeşti şi sufleteşti.

În evaluarea naturii umane nu se face o distincţie clară între partea materială şi spirituală a omului. Din această cauză, centrul personalităţii umane nu este plasat nici în suflet şi nici în trup. Fiinţa umană reprezintă o sinteză a mai multor potenţe spirituale, cărora omul le datorează viaţa după moarte. Aceste potenţe spirituale reprezintă tot atâtea dimensiuni ale fiinţei umane care, însă, nu pot funcţiona autonom: de aici decurge ideea îmbălsămării trupului, practica deschiderii gurii, depozitarea inimii şi a organelor interne etc.

Textele piramidelor fac referire la următoarele entităţi principale, definitorii pentru înţelegerea naturii umane: ka, ba, akh şi ib. În schimb, Cartea morţilor identifică doar trei părţi, a patra fiind trupul însuşi. Toate aceste entităţii sau elemente nu sunt produsul unei speculaţii, ci încercări de explicare a unor aspecte ale vieţii.

Ka este un fel de „dublură” a omului, un spirit sau înger păzitor. Cel decedat merge la judecată însoţit de acest ka. Din credinţa că soarta sufletului ka este legată de trup a luat naştere grija egiptenilor pentru conservarea trupurilor morţilor cât mai multă vreme cu putinţă. De aici îmbălsămările şi piramidele ca morminte durabile, iar pentru cazul în care trupul ar fi suferit vreo stricăciune, egiptenii aveau grijă să facă statui cât mai asemănătoare cu defuncţii, pentru ca duhul ka să poată locui în ele. Acest ka trebuia hrănit din belşug şi îngrijit, pentru că altfel îşi mânca excrementele şi îşi bea propria urină. Forţat de împrejurări, el putea părăsi mormântul şi venea între oameni ca strigoi. Ka-ul reprezintă, împreună cu Maat una din noţiunile cele mai abstracte pe care ni le-a transmis gândirea egipteană şi, datorită acestui fapt, dintre cele mai dificile de exprimat şi de perceput de spiritele noas¬tre moderne. „Ka-ul, scrie Serge Sauneron, este, de fapt, o manifestare a energiilor vitale, atât în funcţia sa creatoare, cât şi în funcţia sa conservatoare”. După părerea lui Maspero, ka-ul era „o proiectare vie şi colorată a figurii omeneşti, un dublu care reprezin¬tă, până în cele mai mici amănunte, imaginea completă a obiectului sau a persoanei căreia îi aparţinea”. La naşterea omului, „Olarul divin”, însuşi Khnum, a modelat ka-ul pe roata lui de olar. Hieroglifa sa reprezintă două braţe opuse şi în¬doite, cu mâinile întinse către cer, în semn de adorare.

Ka-ul era individualizarea conştiinţei în stările mai mult sau mai puţin subtile ale fiinţei; era forţa de însu¬fleţire a lui Maat. „Ka-ul meu este bun, cu ce m-am făcut vinovat?” putea spune un acuzat; „minciuna, este fapta interzisă de ka”, spunea moralistul. Expresia „a trece la ka-ul său” însemna „a muri". Ka-ul ocrotea pe cei vii (în felul îngerului păzitor, la creştini), dar îi ocrotea şi după moarte, rămânând în preajma lor. Hewet ka (,,palatul ka-ului") desemna monumentul funerar unde ka primea ofrandele adre¬sate răposatului. „Ka-ul, scrie Pierre Montet, nu se poate lipsi într-adevăr de mâncare şi de băutură. Un vânător, care pune în cuşcă păsările pe care le-a prins, declară: Aceste lu-cruri sunt pentru ka-ul lui Ti”. Pe stelele datând din Im¬periul de Mijloc şi din Imperiul Nou figurează inscripţii în care sunt gravate promisiuni de a oferi mii de pâini, ul¬cioare cu bere, boi şi păsări, uneori frânghii şi stofe, un¬sori şi parfumuri, specificând, totodată că toate aceste lucruri bune şi curate, create de Dumnezeu, aduse de Nil şi produse de pământ sunt destinate ka-ului celui răposat”. Pe spatele scarabeului înaripat, cu Isis şi Neftis la dreapta şi la stânga lui, purtat de mumie ca pectoral legat de un lanţ, se găseşte invocaţia următoare: „O inimă a mea, inimă a mamei mele, inimă a dife-ritelor mele vârste, nu te ridica împotriva mea ca martor, nu mi te opune la judecată, nu face să se aplece balanţa în dauna mea, în faţa paznicului balanţei, căci tu eşti ka din trupul meu, zeul Khnum care-mi păstrează mem¬brele intacte. Nu lăsa ca numele meu să răspândească un miros urât... Nu spune minciuni, împotriva mea, în fata zeului.”