Conceptul de Răscumpărare în Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică

Introducere

Prin căderea în păcat, omul a ajuns sub stăpânirea acestuia si a diavolului, pierzând comuniunea harică cu Dumnezeu şi fiind condamnat la pieire şi la moarte veşnică. Prin întunecarea chipului lui Dumnezeu din el (Fac. 1,26) în urma căderii în păcat (Fac. 3, 1-24) şi a pierderii harului dumnezeiesc, omul a coborât treptat într-o tot mai adâncă afundare în rău şi o înstrăinare din ce în ce mai mare de Dumnezeu. Omul nu se mai putea întoarce la Dumnezeu şi nici nu se putea mântui prin propriile sale puteri, ci se îndrepta spre pieire veşnică.

Dar Dumnezeu n-a voit pieirea veşnică a omului, căci nu pentru aceasta îl crease. De aceea, în infinita Sa bunătate şi iubire de oameni, Dumnezeu cel atotînţelept a găsit şi mijlocul cel mai bun şi pe măsura omului pentru a-l izbăvi de rău, hotărând Întruparea Fiului Său pentru mântuirea oamenilor şi a lumii întregi (Ioan, 3,16 şi 17; 1, 11 şi 14; Efes. 2, 4-5; Tit, 3, 4-5). Hristos a venit în lume ca să-şi tămăduiască fraţii, pe toţi fără deosebire. Dăruirea de sine a lui Hristos este „preţ” pentru „răscumpărarea” morţii fiecărui om.

Răscumpărarea este actul săvârşit de Mântuitorul Iisus Hristos, prin jertfa Sa pe Cruce, de a lua asupra Lui păcatele noastre. El a plătit pentru noi, ne-a iertat şi ne-a împăcat cu Dumnezeu. El ne-a eliberat, răscumpărându-ne de sub robia apăsătoare a păcatului, a morţii şi a diavolului (Evr. 2, 14-16). Răscumpărarea este făcută şi acordată gratuit, fără nici o participare din partea omului. Este darul lui Dumnezeu: prin Hristos, prin harul Lui „sunteţi mântuiţi prin credinţă” (Efes. 2, 5, 8). Dar pentru însuşirea ei, este necesară acceptarea Crucii lui Hristos şi punerea în lucrare a acestui har, prin fapte.

Răscumpărător este numit Dumnezeu cel binecuvântat şi Iisus Hristos, Care face răscumpărarea poporului Său (Lc. 1, 68). El S-a făcut pentru noi răscumpărare (I Cor. 1, 30). Mântuitorul însuşi spune despre Sine că „Fiul Omului a venit să-Şi dea sufletul ca răscumpărare pentru mulţi”(Mt. 20, 28; 26, 26-28). Şi astfel Se jertfeşte, aducându-se ofrandă sau jertfă Tatălui, pentru ca luând asupra Sa păcatele lumii să o împace cu Dumnezeu şi pe oameni să-i înfrăţească, surpând totodată tirania diavolului şi a morţii sub care erau ţinuţi oamenii în robia păcatului şi a diavolului.

Răscumpărarea în Biserica Ortodoxă

Teologia răscumpărării privită interconfesional devine expresia străduinţelor fiecărei confesiuni de a înţelege cât mai profund taina cea mai mare a religiei creştine, taina răscumpărării noastre. Privită separat, teologia răscumpărării exprimă în acelaşi timp şi modul de a trăi şi a gândi al celor trei confesiuni, mod care, având în vedere spaţiile geografice deosebite în care a apărut şi s-a dezvoltat, precum şi relaţiile sociale şi culturale proprii, a suferit modificări caracteristice pentru fiecare confesiune.

Atât în teologia ortodoxă, cât şi cea romano-catolică şi protestantă, teologia mântuirii obiective îşi are punctul de plecare în doctrina despre păcat.

Cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu este, aşadar, ridicarea omului căzut. Biserica învaţă precis că Mântuitorul s-a făcut om „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Sfânta Scriptură arată că întruparea s-a făcut pentru împăcare şi mântuire. „A venit Fiul Omului să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca, 19, 10), „pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El” (Ioan, 3, 17). Domnul a venit în lume „să mântuiască pe cei păcătoşi” (I Tim., 1. 15), să fie „drept fără de ispăşire” (Rom., 3, 25), în faţa dreptăţii divine, „ca prin moarte să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe cei ce erau ţinuţi în robia fricii de moarte, toată viaţa” (Evrei, 2, 14-15). Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se arată vreun alt temei al întrupării, decât căderea omului.

Coborârea lui Hristos la noi exprimă însăşi misterul iconomiei, toată opera mântuitoare făcută în baza întrupării.