Cultul în Hinduism

Introducere – Referinţe generale despre hinduism

La o analiză mai atentă a credinţelor religioase hinduse observăm că ele sunt departe de a fi omogene. Ceea ce este cunoscut sub denumirea generică de hinduism, nu este un sistem doctrinar unitar, ci mai degrabă o structură religioasă formată din unităţi de o mare diversitate. În unele practici religioase se subliniază nevoia unei vieţi superioare, pe când în altele se fac vizibile manifestări emotive imorale. Există temple în care se promovează non-violenţa faţă de orice formă de viaţă, pe când în altele altarele sunt scăldate de sângele animalelor aduse ca jertfă.

Singura lege obligatorie care îi leagă pe adevăraţii adoratori hinduşi, oricare ar fi nuanţa lor,este respectul neabătut faţă de îndatoririle de castă şi încrederea că prin respectarea acestor îndatoriri se vor bucura de o renaştere mai fericită.

În dezvoltarea doctrinară a hinduismului se pot evidenţia mai multe momente: hinduismul vedic, hinduismul sacerdotal sau brahmanic, hinduismul clasic, hinduismul medieval, hinduismul modern şi contemporan.

În expunerea de faţă ne vom opri atenţia în special asupra hinduismului vedic, mai exact asupra cultului practicat în această perioadă.

Legat de cultul şi riturile practicate în perioada mai sus menţionată, este necesar să enumerăm scrierile sacre care conţin informaţii despre cultul hinduşilor din perioada vedică.

Tradiţia vedică, orală la origine(sruti), cuprinde mai multe categorii de scrieri, a căror perioadă de formare este cuprinsă între 1400 şi 400 î.e.n..

Religia vedică este reconstituită astăzi pe baza unor scrieri religioase cu caracter foarte diferit. Literal noţiunea de Veda înseamnă „cunoaştere sacră” şi este utilizată ca denumire generală pentru o mare parte a acestei literaturi. Literatura vedică a fost scrisă în limba sanscrită şi cuprinde următoarele grupe principale de scrieri:

a) – cele patru colecţii(samhita): Rgveda(reprezintă o sursă importantă pentru studierea mitologiei şi religiei popoarelor indo-europene), Samaveda(cuprinde texte imnologice folosite de preoţi special pregăitiţi în cult), Yajurveda(cuprinde formulele sacrificiale şi ceremoniale folosite de către sacerdoţi la realizarea sacrificiului), Atharvaveda(conţine descântece, formule magice, vrăji petru izgonirea spiretelor malefice şi imnuri pentru preoţii care supravegheau respectarea prescripţiilor cultice);

b) – Brahmana: este alcătuită din tratate de teologie care explică actele sacrificiale;

c) – Aranyaka: conţine instrucţiuni şi meditaţii pentru eremiţi;

d) – Upanişadele: sunt scrieri mistico-ezoterice, care se detaşează de ritualismul brahmanic.

Cultul în perioada vedică – preliminarii

Religia perioadei vedice se caracterizează printr-o relativă simplitate. Elementul central al acestei religii este aducerea jertfei. Zeităţile sunt destul de numeroase, cele mai multe dintre ele fiind personificări ale fenomenelor naturii, Ele sunt adesea doar personificări diferite ale unuia şi aceluiaşi fenomen, contopindu-se şi transformându-se cu uşurinţă una într-alta. Mitologia vedică nu a omogenizat zeităţile aşa cum s-a întâmplat în cazul mitologiei greceşti, antropomorfismul vedic este mai liber, mai diluat, iar aceasta nu favorizat o cristalizare în sistem unitar a doctrinei şi credinţelor religioase. Predominanţa masivă a divinităţilor masculine şi absenţa aproape totală a celor feminine reflectă caracterul patriarhal al orânduirii sociale.

În Vede nu se pomeneşte de sanctuare sau temple. Jertfele se aduceau fie în casă, fie în aer liber, pe un altar anume. Nu au existat, după toate probabilităţile, nici imagini înfăţişându-i pe zei.

Un rol central în cultul perioadei vedice l-a jucat aducerea de jertfe, acesta fiind mijlocul principal de comunicare a oamenilor cu zeii. Aducerea jertefei era considerată o hrănire a zeilor. Momentul aducerii jertfei era unul foarte important, încât a generat o imagine mitologică specială, anume aceea a lui Brahmanaspati, stăpânitorul rugăciunii sau al incantaţiei.

Rugăciunile legate de jertfă sunt învestite cu puterea de a obliga; zeii nu pot refuza rugăciunile omului dacă au fost însoţite de incantaţii rostite corect şi de o jertfă adusă corect, iar acest fapt a determinat, în dezvoltarea ulterioară a religiei Indiei, consecinţe extrem de serioase.

În general, hinduismul vedic pune accentul pe viaţa de aici. Rugăciunile şi jertfele aduse zeilor cereau mai ales viaţă în delungată, fii, recolte bogate, vite, sănătate, victorie asupra duşmanilor, etc. Scopul vieţii religioase se concretiza ca o dorinţă de păstrare a unui echilibru vital, atât pe plan social, cât şi pe plan cosmic.