Descrierea Moldovei

INTRODUCERE

Dintre toate scrierile lui Dimitrie Cantemir, aceea care rămâne valabilă pentru informaţia ştiinţifică a cercetătorilor de azi şi nu numai ca un jalon al istoriei culturii, în vremea în care a fost scrisă, este Descrierea Moldovei. Ea formează începutul celei de a treia perioade a activităţii de scriitor a autorului, perioada şederii în Rusia, pe care o putem numi perioada ştiinţifică a operei sale.

Descrierea Moldovei, scrisă în întregime în Rusia, este cartea destinată să facă cunoscută şi ştiută Moldova lumii învăţate din Europa. Lucrarea este alcătuită pentru informarea geografică, pentru descrierea vieţii poporului, a organizaţiei de stat, a stării economice a Moldovei, pe un plan larg şi bine organizat din punct de vedere ştiinţific. Putem afirma că Descrierea Moldovei este cea dintâi scriere ştiinţifică a unui român.

Ca izvoare, modele şi îndemnuri pentru scrierea acestei cărţi, autorul se sprijină în primul rând pe şcoala cronicarilor moldoveni şi munteni, care se ridicase peste treapta analisticii şi ajunsese la o concepţie clară despre originile neamului românesc şi despre istoria ţărilor române. De asemenea modelele sale de inspiraţie, ideile sale ştiinţifice şi metoda lui trebuie căutate în literatura ştiinţifică a vremii, nu numai la cronicarii români, Cantemir fiind un om de cultură europeană. Astfel, el are ca model profesorii de la Şcoala Patriarhiei din Constantinopol, geografi-istorici din Grecia, Polonia şi Rusia şi, mai ales, savanţi germani stabiliţi în Rusia, prin intermediul cărora intră în contact cu Academia din Berlin, al cărei membru devine şi la al cărei îndemn scrie această lucrare. Un alt izvor important pentru realizarea acestei cărţi au fost cunoştinţele proprii şi cele ale moldovenilor care-l însoţeau în Rusia. Cantemir a avut la îndemână multe cărţi din bibliotecile din Rusia, pe care nu le-ar fi putut avea în Moldova, una din cele mai importante fiind Sinopsisul istoriilor ruseşti de la Kiev, tipărit în acest oraş la 1674.

Dintre autorii antici, citează pe Ptolemeu, încercând să identifice davele din Dacia, apoi Strabo, Eutropiu. Ammian Marcelin, dintre bizantini, Nichita Choniates, Codin Curopalat, polonii Dlugosz, S. Sarnicki, S. Orzechowski, Paul Piasiecki, Ioachim Bielski, apuseni ca Martin Crusius, Matei Pretorius, Philippe Cluvier sunt şi ei citaţi în Descrierea Moldovei.

CAPITOLUL I

Dimitrie Cantemir – repere bibibliografice

Domnitor patriot şi mare cărturar, Dimitrie Cantemir este una din figurile cele mai de seamă de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Dimitrie Cantemir, prin prodigioasa lui activitate, reprezintă în cultura românească un moment hotărâtor, în evoluţia spre lumea modernă. A fost un deschizător de drumuri noi, în multiple domenii de creaţie, un spirit care respiră atmosfera intelectuală a Europei, istoric, literat, geograf, dar mai presus de toate un filozof în toate aceste ramuri de activitate intelectuală pe care le-a ilustrat.

Dimitrie Cantemir s-a născut la Iaşi, la 26 octombrie 1673, ca fiu al viitorului domn al Moldovei, Constantin Cantemir (1685-1693). Familia este de origine răzăşească din ţinutul Faldului, împresurată de nevoi în secolul al XVII-lea, dar mândră şi activă în societatea moldoveană. Tatăl său era pe atunci un mic boier ce-şi petrecuse timpul legat de cariera armelor. Primele studii de limbă şi literatură greacă, retorică, logică, filozofie naturală şi teologie ortodoxă Dimitrie Cantemir le-a făcut în ţară, sub conducerea învăţatului grec Ieremia Cacavelas. Trimis în 1688 ca ostatic al tatălui său pe lângă Poarta otomană, Dimitrie Cantemir urmează cursurile Academiei greceşti de pe lângă Patriarhia din Constantinopol, studiind limbi străine, îndeosebi greaca şi latina, literatura clasică, istoria şi, bineînteles, iarăşi teologia ortodoxă. Dupa terminarea studiilor, el rămâne, cu mici întreruperi, în capitala Imperiului otoman, ca reprezentant al fratelui său Antioh Cantemir, până în 1710, păstrând strânsa legătură cu cercurile diplomatice de acolo, dar şi cu cele culturale, greceşti şi turceşti.

La 10 decembrie 1710, la 33 de ani, Dimitrie Cantemir ajunge domn al Moldovei ca un credincios al Imperiului otoman. Tratatul cu Petru cel Mare învederează orientarea lui în problema independenţei Moldovei, încercarea totodată de înlăturare a infracţiunilor boiereşti, în spiritul unor principii care au originea în raţiunile absolutismului. Lupta pentru independenţă a legat-o de corespunzătoarele măsuri interne menite să limiteze supremaţia oligarhiei boiereşti, înfrângerea de la Stănileşti pe Prut a însemnat nu numai o înfrângere militară, ci şi curmarea unei orientări politice menită să asigure o domnie în spiritul veacului. Pierderea bătăliei cu turcii din 8-12 iulie 1711, la care Dimitrie Cantemir a luat parte alături de ruşi, a determinat plecarea lui în Rusia. Contactul cu Rusia reformelor lui Petru cel Mare deschide în bibliografia cantemiriană seria unor lucrări fundamentale, care se resimt de pe urma influenţelor iluminismului timpuriu, alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse, ataşate ideilor leibniziene. A fost nu numai sfetnicul avizat al lui Petru cel Mare în problemele lumii orientale, turceşti în mod deosebit, dar şi un cărturar ataşat politicii de renovare a societaţii ruseşti.

Mediul prielnic de la Curtea lui Petru cel Mare a favorizat activitatea sa ştiinţifică şi dezvoltarea gândirii sale filozofice şi social-politice care, cu toate limitele ei idealiste, cuprinde valoroase elemente progresiste. Prin erudiţia sa a stârnit curiozitatea şi interesul Academiei din Berlin, al cărei membru a fost ales la 11 iulie 1714. În 1722 participă la campania întreprinsă de Rusia împotriva Persiei. În acest timp, boala de care suferea de multă vreme, diabet, se agravează şi este nevoit să se întoarcă la reşedinţa sa din Dimitrovka. În seara zilei de 21 august 1723, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă Corpul neînsufleţit i-a fost transportat la Moscova şi acolo a fost înmormântat în mica biserică Sfinţii Constantin şi Elena, zidita de el. Osemintele i-au fost aduse în ţară în 1935 şi reînhumate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi.