New Age Feminism și Pacifism

Interesul pentru natură şi mişcările şi asociaţiile de ocrotire au o istorie veche în Europa. Preocuparea teoretică pentru ecosisteme e mai nouă totuşi şi se sprijină pe difuzarea teoriei generale a sistemelor. Această teorie generală a sistemelor este cea care oferă argumentul holistic tipic: totul se leagă, totul se află în interacţiune şi intercondiţionare. Caracteristica de integralitate sistemică a organismelor vii poate fi extinsă la nivelul unor specii întregi, a interacţiunilor cu alte specii şi chiar genuri (plante şi animale), la întreaga lume vie şi, mai mult chiar, la relaţiile acesteia cu mediul anorganic. Odată cu integralitatea sistemică o aură de respect pe care o datorăm vieţii, se extinde asupra întregii lumi.

Cel care a formulat teoretic şi clar această ipoteză din perspectiva unei spiritualităţi ecologice a fost chimistul James Lovelok. Solicitat în anii 60 de către NASA, care avea nevoie pentru proiectul Viking de un aparat capabil să detecteze eventualele bacterii sau micro-organisme vii de pe Marte, James Lovelok a încercat să definească în primul rând ce este viaţa pe pământ. Ca specialist în chimia atmosferei a observat mai întâi că procentajul de oxigen se menţine la un nivel remarcabil de constant între două situaţii extrem de neconvenabile: puţin mai mult oxigen ar incendia totul, mai puţin oxigen ar împiedica aprinderea cotidiană a focului! Aceeaşi remarcabilă homeostazie se regăseşte în nivelul temperaturii şi în salinitatea mărilor. Pământul se autoreglează aşa cum ar face-o orice organism viu. Şi dacă am deveni stânjenitori în toate activităţile noastre poluante, ar fi, probabil, în stare să ne elimine ca pe nişte paraziţi răufăcători. Cu toate elementele sale în permanentă interacţiune şi autoreglare, nu este Pământul un organism viu? Aceasta este ipoteza „Gaia” aşa cum o formulează Lovelok: „Planeta noastră este un mare organism viu al sistemului solar”. Această intuiţie semi-ştiinţifică, semi-religioasă este o axiomă a viziunii ecologice: Pământul Gaia este mama noastră. Sau totodată: creierul unei conştiinţe planetare pe cale de a se constitui: noosfera despre care ne vorbea Theilhard de Chardin, părintele iezuit antropolog.

Sfârşitul spiritualităţii modernităţii noastre occidentale, materialistă şi analitică, autoritară şi cantitativă şi individualistă a fost anunţată de pe versanţi diferiţi şi în momente diferite. Nu nu mai ecologii, ci şi diverşii maeştri ai înţelepciunii ori guru mai mult sau mai puţin orientali, profeţi sectari sau cunoscători ai Bibliei în simultaneitate cu criticii culturii occidentale şi ai ştinţei, filosofi ori epistemilogi, sau mişcările feministe au anunţat apariţia unei noi spiritualităţi, pe care unii s-au grăbit să o numească noua eră, epoca vărsătorului sau epoca fiinţei etc, în vreme ce alţii, mai reţinuţi, au semnalat doar schimbarea de paradigmă sau de epistemă, fără să-i atribuie un nume.

Oricum, noua paradigmă, a cărei existenţă este în general acceptată, se încarnează nebulos în teorii, organizaţii şi evenimente. Mult mai pregnante, expresive şi răspândite îi sunt simbolurile: curcubeul – totalitatea luminii respectând originalitatea fiecărui element al spectrului; Yin-Yan – complementaritatea, inclusix a sexelor; culoarea verde – cu conotaţia ecologică a vieţii. Se aşteaptă ca omenirea să intre într-o epocă nouă de conştiinţă planetară mistică, armonioasă şi luminoasă, marcată de mutaţii psihice profunde: o nouă percepţie a lumii şi a lucrurilor şi o nouă spiritualitate.

E un fel de spiritualitate diferită de cea tradiţional – religioasă după cum poate fi un fel de mentalitate diferitp de cele culturale. Diferă de cea tradiţional religioasă întrucât e tranversală în raport cu ea, refuzând ideea unei revelaţii definitive şi propunându-şi o căutare mistică dincolo de orice religie organizată în timp ce se mulţumeşte cu reprezentarea unui Dumnezeu ca şi Conştiinţă cosmică sau Spirit universal. Ea propune un umanism spiritualist şi etic. Acordă primordialitate experienţei directe, interioare, intensităţii traiului, emoţionalului care deschide spre contact cu altundeva, cu Conştiinţa universală înglobantă şi divină. Cuvântul de ordine nu mai este împlinirea de sine, ci depăşirea eului individual prin fuziune cu conştiinţa cosmică. Aşa apare un om nou care nu mai acţionează mai întâi asupra structurilor sociale şi politice, ci se întoarce spre interiorul lui însuşi şi îşi transformă conştiinţa.