Păcatul mândriei - comandamentul general al patimilor

INTRODUCERE

Păcatul este împotrivirea sau opunerea voinței noastre față de Dumnezeu. Prin exercitarea voinței libere, omul are putința de a împlini sau de a nu împlini legea morală. Atunci când omul împlinește legea morală, reușește să pășească pe calea virtuții, iar dacă nu o împlinește ajunge pe calea păcatului.

O faptă rea contituie un păcat, dar dacă acesta rămâne izolat în cel păcătos și atrage după sine și alte păcate, prin repetarea acestora, omul își câștigă o dispoziție permanentă spre păcat, adică o simțire și o voință îndreptată întotdeauna spre rău. Păcatul habitual duce la patimă, iar aceasta este o dispoziție sufletească statornică spre rău, sau o permanență a păcatului. La o persoană stăpânită de o astfel de dispoziție se referă cuvintele psalmistului: ,, Cu blestemul s-a îmbrăcat precum cu o haină, ca apa i-a intrat în măruntaie și ca uleiul în oase” ( Ps 108, 17).

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Atât numele latinesc, passiones, cât și cel românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. Ele copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai este om al voinței, ci se spune despre el că este un om stăpânit, robit, purtat de patimi. În patimi se manifestă o sete fără margini, care ăși caută astâmpărarea, și nu și-o poate găsi.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune faptul că omul pătimaș se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-și astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale, o dată ce obiectele pe care le înghit acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic.

Modul stârnirii patimilor este în esență același cu modul zămislirii lor, atât doar că zămislirea este mai grea decât stârnirea , neexistând încă patima în noi ca o fiară adormită ce are doar să se trezească.

În toate scrierile duhovnicești ortodoxe se repetă, ca mod al stârnirii patimilor în orice împrejurare, schema următoare: Satana aruncă în mintea noastră un gând de păcat, așa-zisul atac, pe care credem că putem să-l traducem și prin momeală. El este prima răsărire a gândului simplu că am putea săvârși cutare faptă păcătoasă, înfățisându-se în fața minții ca o simplă posibilitate. El încă nu este păcat, pentru că noi nu am luat încă față de el nici o atitudine. Nu are decât un caracter teoretic deoarece nu l-am produs noi, parcă nici nu ne privește pe noi, care suntem ocupați cu toată ființa de altceva.

Păcatele pot să stăruie în noi, dar și în acest caz, dacă nu le multiplicăm, nu le dezvoltăm în imagini și nu asociem cu ele o plăcere, ele nu sunt păcate. Păcate sunt abia gândurile pe care le rodim noi din acel atac al satanei, dar ele nu ni se impun cu sila, ca o creștere dintr-un păcat strămoșesc, ce l-am purtat în noi, sau ca o copleșire a noastră, fără să vrem, de către puterea satanică.