Păcatul mândriei în concepția Sfantului Grigorie de Nyssa

Introducere

Personalitatea Sfântului Grigorie de Nyssa

Sfântul Grigorie de Nyssa s-a născut în jurul anului 335 în Cezareea Capadociei, ca frate mai mic al Sfântulu Vasile cel Mare. A primit educaţia şi instrucţia elementară în familie, îndeosebi de la sora sa Macrina şi de la fratele său Vasile.

Şi-a completat cultura prin legătura sa cu Libaniu şi cu alţi oameni de seamă ai timpului. Graţie atmosferei din familie, Grigorie a îndragit Biserica şi a ajuns chiar până la rangul de citeţ în ierarhia inferioară. S-a depărtat de biserica din cauza unor motive pe care nu le cunoaştem, a studiat retorica, dar în urma morţii soţiei sale Teosebia şi în urma îndemnurilor fratelui său Vasile s-a retras la mănăstirea întemeiată de fratele său pe malul râului Iris în Pont.

A stat aici aproximativ 10 ani, până în 371, când Sfântul Vasile l-a ales episcop de Nyssa, o mică localitate în partea extrem răsăriteană a Capadociei. Ca episcop, Sfântul Grigorie n-a mulţumit exigenţele administrative şi misiunile de politică bisericească ale fratelui său. Pentru a scăpa de el arienii i-au înscenat vina de a fi delapidat nişte bunuri bisericeşti. E condamnat de arieni într-un sinod local la Nyssa, unde a fost depus din treaptă, la 376. Ar fi fost arestat, dacă nu ar fi fugit. După moartea lui Valens în 378, el se reîntoarce şi e primit triumfal. După moartea fratelui său Vasile, Sfântul Grigorie se prezintă ca unul din apărătorii autorizaţi ai ortodoxiei în Asia Mică.

Sinodul de la Antiohia (379) îi încredinţează misiunea de inspector bisericesc în Pont, Palestina şi Arabia. În acest timp e ales mitropolit de Sevasta, în Armenia, unde a fost reţinut zice el ca “într-o captivitate babilonică”. Talentul oratoric şi ştiinţa teologică ale Sfântului Grigorie au fost apreciate superlative la Sinodul II Ecumenic (381) unde el a fost proclamat “stâlp al Ortodoxiei”. Renumele de care se bucura ca orator a făcut ca Sfântul Grigorie să fie chemat să rostească numeroase necrologuri.

Ştim că el a luat parte şi la un Sinod în Constantinopol în 394. După această dată nu se mai ştie nimic despre el. A murit probabil în 394 sau 395.

I. Păcatul mândriei : aspecte generale

a) Definirea păcatului:

Mândria, care, după Sfânta Scriptură, izorăşte din inima omului conform Mc. 7, 21-22, este preţuirea de sine peste măsură şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni.

Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocire a diavolului, dispreţuire a oamenilor, mamă a osândirii, odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonire a ajutorului lui Dumnezeu, înainte mergătoare a nebuniei pricinuitoare a căderilor, cauză epilepsiei (duhovniceşti), izvor al mâniei, poartă a făţărniciei. Mândria este primul din cele şapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii sfinţi au fost ispitiţi de el.

Nu este om pe faţa pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre.

Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribuim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut .

Mândria este atât de înrudită cu slava deşartă, încât cred că nu este cazul să se vorbească despre ele ca despre două patimi diferite, iar ca să dovedească acest lucru Sf. Ioan Scărarul spune : „au numai atâta deosebire între ele câtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul (gândul slavei deşarte) e începutul, iar al doilea (al mândriei) sfârşitul.

b) Caracterul patologic al mândriei :

În ceea ce priveşte caracterul patologic al acestei patimi putem afirma că acesta este asemănător celorlalte patimi, anume este un efect al pervertirii unei tendinţe fundamentale a firii omeneşti.

Caracterul patologic al acestei patimi constă în faptul că omul în misiunea sa de înalţare spre Dumnezeu, prin sinergia nevoinţei sale şi a harului dumnezeiesc, trebuia să înalţe împreună cu sine pe semenii săi, dar datorită pervertirii firii sale acesta se înalţă numai pe sine, îndumnezeindu-se numai pe sine încrezându-se în cuvintele amăgitoare ale şarpelui voind să ajungă „ca Dumnezeu” prin sine însuşi, fără Dumnezeu, prin sine însuşi şi prin propriile sale puteri fără harul Lui.

Începutul oricărui păcat este mândria ”(Sirah X, 15). Tot ce ce este stăpânit de mândrie are o încredere exagerată în sine însuşi, atribuindu-şi puteri sau virtuţi pe care nu le are decât în măsură mult mai mică, sau chiar de loc. Omul mândru se iubeşte în mod nesocotit, închipuindu-şi că este cel mai bun decât toţi ceilalţi din jurul său, ajungând să dispreţuiască pe semenii săi. Cel ce se lasa cuprins de pacatul mandriei uita ca tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteste poruncile lui Dumnezeu, se lauda numai pe sine, graieste de rau pe altul, este fatarnic.

Pe lângă această pervertire evidenţiată se mai poate vorbi despre o altă pervertire legată de cea mai de sus. Astfel atitudinea firească a omului atunci când face ceva sau descoperă ceva bun în sine este de a-l atribui lui Dumnezeu, de a-l socoti un dar al Său însă omul stăpânit de această patimă raportează binele la sine însuşi, făcându-se pe sine cauză şi scop al binelui

c) Forme ale mândriei :

Încercând să evaluăm formele luate de această patimă, putem afirma că această patimă ca şi chenodoxia are două forme de manifestare :

-mândria faţă de semeni

-mândria manifestată faţă de Dumnezeu

Cea dintâi formă a mândriei constă în faptul că omul are convingerea că este superior faţă de ceilalţi oameni, sau cel puţin faţă de unii dintre ei, dar şi în încercarea de a dobândi această superioritate, astfel înălţându-se pe sine trufaşul îl coboară pe aproapele său, astfel omul împătimit ajunge ca acel fariseu din Evanghelie care spune : „multumescu-Ţi Ţie Doamne că nu sunt ca ceilalţi oameni...sau ca acest vameş”(Lc. 18, 11).