Relegia ca legatura intre om și Divinitate - dimensiunea religioasă a existenței

I. PLAN TEMATIC

1. Sentimentul religios, trăsătură definitorie a omului în raport cu lumea înconjurătoare:

- religia este o formă de reprezentare a legăturilor dintre om și divinitate, atât ca atitudine subiectivă, individuală, cât și ca expresie instituționalizată;

- sentimentul religios a apărut, în istoria umană, încă din cele mai vechi timpuri, conducând la o multitudine de forme, manifestare religioasă și de religii;

- relația om - divinitate se exprimă prin tradiții, credințe, dogme, practici religioase și ritualuri;

- sentimentul religios se exprimă, în biserică, prin mărturisirea credinței, rugăciuni, taine și ritual, prin speranța mântuirii;

- Mircea Eliade consideră că omul se află în permanență într-o dublă relație cu lumea înconjurătoare, prin situarea sa duală în spațiul profan și în spațiul sacru, raportându-se în permanență la timpul sacru, repetabil, în comemorarea marilor evenimente ale existenței, nașterea, căsătoria și moartea.

2. Biserica a avut un rol esențial în formarea și în menținerea unității poporului român, precum și în apariția și transmiterea primelor forme culturale ale acestuia:

- poporul român s-a încreștinat odată cu propriul proces de formare: - încă din primul secol al erei creștine, apostolii Andrei, Pavel și Filip își îndreaptă pașii către Dacia Pontică și în ținuturile getice dintre Dunăre și Întorsura Carpaților (Diaconescu, Mihail, „Istoria literaturii dacoromane”, Editura Alcor Edimpex, București, 1999): - apar primele scrieri religioase în spațiul românesc (în limba latină), care înlocuiesc treptat scrierile păgâne: „Principala consecință literară a încreștinării locuitorilor din ținuturile dacoromane a fost apariția unui număr mare de scrieri originale cu caracter doctrinar, sapiențial, apologetic, biografic, cultic, misionar, liric, muzical, omiletic, polemic, care au contribuit într-o măsură decisivă la realizarea profilului spiritual al poporului român.” (Diaconescu, Mihail, op. cit., p. 423); - actele martirice, rămase din secolele I- IV, ale sfinților Epictet și Astion, Irineu de Sirmium, Dasius, Emilian, Sava de la Buzău, sunt o dovadă scrisă a persecuțiilor la care au fost supuși primii creștini și în această parte a Imperiului Roman; - în acest spațiu, apar de timpuriu, încă din secolele al IV-lea - al VII-lea, episcopii dacoromane între Dunăre și Mare, care vor deveni nuclee puternice ale Bisericii creștine în viitorul spațiu românesc; - „ pesemne că religia creștinească a fost adusă pe față în Dacia abia în vremea domniei lui Constantin cel Mare (n.n. - 306-337), fiindcă sub Constanțiu, fiul lui Constantin cel Mare, amândouă Daciile își aveau arhiereii lor, după cum arată tipicul soborului ținut la Sardes. Și se poate ca mulți daci să se fi plecat cu multă vreme înainte asupra învățăturii însângerate a mucenicilor, ca să urmeze steagul lui Hristos.” (Dimitrie Cantemir, „Descriptio Moldaviae”);

- în acest fel, până la formarea statelor feudale românești, în secolul al XIV-lea, se constituie instituții de cult ale religiei ortodoxe răsăritene, biserici sătești, biserici episcopale și mănăstiri, multe dintre acestea devenind centre de cultură, în care se copiau manuscrise, se făceau traduceri de cărți bisericești și mai târziu tipărituri;

- în toată această perioadă, instituțiile religioase din spațiul românesc țin legătura cu Patriarhia din Constantinopol, cu patriarhiile din celelalte țări răsăritene și cu mănăstirile de la muntele Athos, prin donații de moșii și prin schimb de preoți și de călugări, care aduceau cu ei cărți grecești și manuscrise pentru serviciul de cult;

- în 1359, domnitorul Nicolae Alexandru din Țara Românească, organizează mitropolia Ungrovlahiei, solicitând la Constantinopol un mitropolit care să depindă de patriarhia ecumenică; în timpul domniei sale, Alexandru cel Bun trimite pe mitropolitul Moldovei și soli la sinodul din Florența pentru apărarea dreptei credințe;

- biserica din Moldova și din Țara Românească adoptă, în primele secole ale mileniului al doilea, limba slavonă de cult, de unde și o intensă circulație a manuscriselor slave în spațiul românesc; în Transilvania, după o perioadă de folosire a limbii slavone, se revine la folosirea limbii latine;

- în Evul Mediu, cultura religioasă era dominantă în procesul de formare a cărturarilor și în celelalte forme de manifestare culturală: istorie, arte plastice, pravile;

- numeroși cărturari români se formează în mediul religios, în mănăstiri ori cu învățați ecumenici, sau studiază în școli cu profil religios din străinătate: Grigore Ureche studiază gramatica, retorica și poetica în Colegiul iezuit de la Lvov; Miron Costin urmează Colegiul de la Bar, stolnicul Constantin Cantacuzino studiază, între altele, teologia la Universitatea din Padova.