Roman melodul - Imnele pocăinței

Cuviosul Roman Melodul s-a născut în Emesa Siriei, din părinți necunoscuți. Această incertitudine asupra identității părinților săi a dat naștere la mai multe ipoteze, potrivit cărora Roman ar fi fost fie iudeu, fie sirian, fie grec. A fost botezat încă de tânăr și s-a remarcat printr-o mare dragoste pentru casa Domnului - Biserica. Ulterior, s-a mutat de la Emesa la Beirut (capitala de acum a Libanului), unde a fost hirotonit ca diacon la biserica Învierii. Se spune că avea o voce destul de mediocră, dar în timpul slujbelor din Biserică inima lui pur și simplu se umplea cu dragoste pentru Dumnezeu și pentru el aceasta era cea mai mare bucurie.

Pe vremea împăratului Anastasie I (491 - 518), tânărul diacon a venit la Constantinopol, unde s-a stabilit la Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu din cartierul Chir. S-a ridicat întrebarea: despre care împărat este vorba - Anastasie I (491-518) sau Anastasie a II-lea (713-716)? Renumitul bizantinolog prof. Karl Krumbacher a demonstrat că este vorba despre Anastasie I, deci Roman a venit la Constantinopol cel mai probabil la sfârșitul secolului al V-lea[1].

Roman ducea o viață de ascet, prin rugăciuni și post, dar, plin de umilință, el credea despre sine ca fiind mai degrabă un om de lume. Avea o dragoste deosebită pentru Maica Domnului și de multe ori mergea în timpul nopții pentru a se ruga în Biserica Vlahernelor, care găzduia prețiosul omofor al Maicii Domnului. Sfântul Patriarh Eftimie îl prețuia și îl iubea pe Roman pentru virtuțile sale și i-a plătit același salariu ca și pentru ceilalți cântăreți de la patriarhie, care erau mai educați și mai talentați. Aceștia din urmă erau nemulțumiți de acest lucru și încercau să-l ridiculizeze pe Roman pentru lipsurile lui în educația muzicală și teologică. Roman însuși era dureros de conștient de aceste defecte; își dorea o voce mai melodioasă pentru a aduce laudă lui Dumnezeu.

Odată, în ajunul Crăciunului, cuviosul Roman a fost desemnat să-i conducă pe cântăreții bisericești la slujba solemnă ce se făcea la Nașterea Domnului. Era responsabil în acest caz nu numai pentru cântări, ci și pentru textul imnelor (condacelor). După ce toată lumea a plecat, el a rămas în Biserica Vlahernelor și cu lacrimi în ochi a rugat-o pe Maica Domnului să-l ajute. Fiind foarte obosit, el a adormit, dar în vis i-a apărut Maica Domnului, ca răspuns la rugăciunea sa. Aceasta i-a dat o bucata de hârtie, spunându-i cu blândețe: „iată, mănâncă aceasta”. Trezindu-se, Roman își dădu seama că a fost înzestrat cu o inspirație divină. Când a început slujba solemnă pentru Nașterea Domnului, cuviosul Roman, după ce a primit binecuvântarea patriarhului, suindu-se în amvon, a început a cânta: „Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de ființă naște ”. Împăratul (care asista la slujbă), patriarhul, clerul și toți credincioșii din biserică au ascultat plini de mirare cântarea lui Roman, făcută cu o voce sonoră și plină de dreapta credință, apoi i s-au alăturat cu toții la intonarea acelui imn. Mai târziu, Roman i-a povestit patriarhului visul pe care îl avusese, iar cântăreții care își bătuseră joc de el s-au căit și plini de umilință i-au cerut iertare.

Cu acest condac al Nașterii Domnului, care a fost datat în anul 518, cuviosul Roman a început o perioadă prolifică de creație. În total, el a scris mai mult de o mie de condace, sărbătorind toate zilele de sărbătoare ale anului liturgic și sfinții din întregul calendar.

Trebuie subliniată diferența dintre condacul contemporan, care este un scurt imn religios care onorează și descrie o sărbătoare sau un sfânt, și condacul așa cum era în secolul VI, pe vremea cuviosului Roman. Condacul de acum era pe atunci doar prologul (proomion) condacului în forma sa întreagă; acest cuprindea 18-30 de strofe (ikoi), fiecare cu un refren și unite printr-un acrostih. Când condacul era cântat pe o melodie originală, se numea idiomelon. Inițial, compozițiile Sfântului Roman erau numite pur și simplu "psalmi" sau "ode". Termenul de condac a intrat în folosință abia în secolul al IX-lea, acest cuvânt provenind de la kontos, bastonașul de lemn pe care se înfășura pergamentul pe care se scria în acel timp.

Imnul reuseste deopotriva sa expuna mai pe larg si, in acelasi timp, poetic, evenimentele scripturistice cele mai importante, astfel ca, treptat, se va realiza o trecere deliberata de la simplul tropar la forma unui poem amplu, care sa se constituie ca o insiruire de tropare inlantuite in aceeasi actiune. ”In acest nou gen de poezie, troparul nu mai era o simpla strofa izolata de proza cadentata [ ] ca in prima perioada a Bisericii, ci facea parte dintr-un tot arhitectonic imbracat intr-o veritabila haina poetica.”.

Literatura bizantina cultiva vreme indelungata genul poetic reprezentat de condac, cu toate ca, se pare, aceasta denumire caracteristica nu apare in texte mai devreme de secolul al IX-lea. Condacul se prezinta ca un imn alcatuit din 18 pana la 30 de strofe (foarte rar depasesc numarul de 30) cu aceeasi structura metrica. Fiecare strofa, cunoscuta sub numele de “tropar” sau “icos”, e alcatuita dupa modelul primei strofe, intitulata “irmos”, incat toate celelalte strofe corespund ca numar de silabe, accente tonice si din punct de vedere melodic cu irmosul.

Irmosul poate fi pus in relatie cu cuvantul corespunzator, care desemna pe “cel ce leaga”, in cazul nostru constituind elementul care da unitate intregului imn, melodia lui si structura metrica stand la baza celorlalte strofe al imnului. Zonaras, in comentariul la canonul Invierii, alcatuit de Sfantul Ioan Damaschinul, defineste irmosul ca fiind o melodie careia i se adapteaza un limbaj ritmat si incarcat de sens, care are drept cadru un text cu numar fix de silabe; el constituie principiul troparelor si al canoanelor, fiind o “inlantuire”, adica textul si melodia sunt legate unele de altele dupa reguli

A prezenta subiectul imnografiei creştine de la Roman Melodul şi până la Sf. Ioan Damaschin înseamnă, întrucâtva, a trasa istoria ei de la condac la canon. Dar expresia „de la condac la canon” pare a indica o evoluţie directă. Or, cuvântul „direct” este aici înşelător: sigur că nu există o dezvoltare liniară. Cu toate acestea, dezvoltarea Imnografiei Bizantine de la condac la canon este socotită adesea a fi astfel. Potrivit cu istoria unanim acceptată, condacul a apărut în secolul al VI-lea (sau poate chiar al V-lea) şi a rămas forma predominantă a imnografiei greceşti timp de vreo două secole.