Sufletul și spritualitatea lui

Pentru orice cunoscător al limbii române, cu o minimă pregatire teologică, această sintagmă - „Sufletul și spiritualitatea lui“- poate părea tautologică. La prima vedere, este posibil să fii indus in eroare de un rationament subiectiv, dar la o cercetare mai atentă, sau, cu atât mai mult, dacă esti un cercetător avizat, ajungi la concluzia că, de fapt, exprimarea este cât se poate de validă și că nu există nici o repetiție.

În continuare, ne propunem să analizăm și, totodată, să demonstrăm faptul că sufletul este prin excelență o esență spirituală și că de spiritualitatea lui nu ne putem indoi.

I. DE LA GÂNDIREA EBRAICĂ, LA FILOSOFIA GREACĂ

Gândirea biblică (ebraică) privește omul ca pe o unitate de nedesfăcut (suflet viu - Gen. 2,7), în care el, omul întreg, manifestă trei laturi psihologice: trupească, afectivă și rațională (1 Tes. 5,23). Aceste trei dimensiuni psihice, Biblia le privește doar ca fiind funcții ale întregului - om.

Wheeler Robinson scria: „Ce este omul? Pentru evrei, este o unitate ce își trage rădăcina de la suflare, suflet. Această noțiune n-are nici un fel de existență separată de trup. Evreii n-au avut nici o idee de vreun suflet descarnat, stafie, fantomă sau altfel”.

Dimpotrivă, grecii credeau că omul este compus din două părți distincte: (1) un trup și (2) un suflet (dihotomie). Alții mai adăugau încă un element: (3) un spirit (trihotomie). Pentru greci, aceste părți aveau o existență separată, care doar se întrețesea pentru o vreme, cât dura viața aceasta. Sufletul conștient era propriu-zis partea de preț a omului. El trebuie să fi fost veșnic, din moment ce avea dorul să tot trăiască fără sfârșit. Toți filosofii greci au nutrit credința în nemurirea sufletului:

Pitagora din Samos (sec. VI î.Hr.) lansează gândul că „sufletul este răsuflarea zeilor pusă în corp omenesc ca pedeapsă”. Pitagora mai credea și în metem-psihoză - migrarea sufletului dintr-un corp într-altul.

Socrate - (sec. V î.Hr.): „cel care a adus filozofia jos din cer” - Cicero, este un promotor al nemuririi sufletului. Atunci când este determinat să ia cupa cu otravă de către coaliția cetății, o face cu seninătate și își consolează ucenicii, spunând:„Oare n-am așteptat de mult această desprindere?”

Platon, ucenic al lui Socrate (cca 350 î.Hr.), continuă ideea nemuririi sufletului.

Aristotel (c. 330 î.Hr.), ucenic al lui Platon, face o bizară comparație între condiția omului și felul în care etruscii își ucideau condamnații: legau prizonierul de un cadavru, față către față, cu legături de nedesfăcut, și îl lăsau apoi să moară. Aristotel comentează: „Exact așa este și cu sufletul și trupul: sufletul este cel viu, trupul e doar un cadavru, un hoit. O soartă nenorocită ne-a legat sufletul de leșul pe care îl purtăm... Dar vine moartea, eliberatorul, și rupe aceste legături, desparte ceea ce e putred de sufletul eliberat, care se întoarce acasă.”

În această concepție grecească, moartea apărea ca un eliberator, contrastând cu concepția biblică, în care moartea este plata păcatului, este dușmanul cel din urmă, și nicidecum un binefăcător și salvator. În Biblie, Cel care este Eliberatorul este Iisus, Fiul lui Dumnezeu. În toată filosofia greacă, Hristos - Mântuitorul, este unicul element care lipsește cu desăvârșire... Nu este de mirare că, în lipsa unui Mântuitor divin, grecii și-au construit propria lor explicație - atât de contrară viziunii biblice.

Astfel stând lucrurile cu cele două viziuni asupra omului, a vieții și a morții, între concepția biblică și cea grecească a fost o bătălie necurmată și fără armistițiu. Din cele două, una trebuia să cadă.

Filosofia elenistă a fost în antichitate un curent cotropitor, tot așa cum s-a dovedit și creștinismul. În timp ce creștinismul a cucerit prin asalt direct înălțimile civilizației grecești, impunându-se la toate nivelurile sociale, filosofia grecească a continuat să acapareze prin rafinament nu masele, ci doar clasa intelectuală, prin care apoi și-a revărsat influența și asupra maselor.

Înaintea apariției creștinismului, filosofia subtilă a înduplecat cu ideile sale lustruite chiar și pe cei mai conservatori apărători ai culturii biblice: pe iudei!

Atât în „Cărțile apocrife” (Tobit, Macabei), cât și în „Cartea întâia a lui Enoh” și în „Înțelepciunea lui Solomon” (scrise în jurul sec. II - I î.d.Hr.), se regăsește învățătura grecească deja strecurată în gândirea iudaică. Adevărul biblic al „nemuririi condiționate de ascultare” este pur și simplu înlocuit de „nemurirea naturală a sufletului”. Iosif Flavius, cronicarul evreu al războiului iudeo-roman, confirmă această fundamentală deviere a crezului iudaic din secolul I d.Hr., de la învățătura biblică.

Casta marilor preoți și leviții, patricienii din Ierusalim făceau cultură, filosofie. Ei preferau greaca aramaicii, sau ebraicii. Ajunseseră să nu mai creadă în înviere, o dată ce admiseseră nemurirea sufletului. Pentru ei elenismul era adevărul, iar ceea ce făceau în Templu era doar un ritual și o meserie bănoasă. În această atmosferă se năștea creștinismul.

Vor apare două curente care alterează gândirea creștină biblică. Abia statornicit, creștinismul a trebuit să întâmpine un atac dublu, care s-a manifestat chiar în interiorul creștinismului, cum de altfel și prezisese Sf. Pavel (Fap. 20,29).

1. Gnosticismul - împrumută totul din filosofia elenistă, precum și din alte sisteme religioase și oculte. Ei sunt autorii unui sincretism religios total (sincrasis - amestecare, amalgamare). Ei învățau că sufletul este prizonier în carceră. Dumnezeul cel rău al evreilor, acel YHVH, a înghesuit sufletul în trup. Iisus venise tocmai ca să elibereze sufletul de trup și să-i poată oferi din nou libertatea din care a căzut, veșnicia.

Exista o școală gnostică numită a „naasenilor” (de la nahaș - șarpe, în ebraică) sau cultul ofit (de la oficiu -șarpe, în greacă). Ei învățau că, „în grădina Edenului, exista pomul gnozei, cunoștinței binelui și a răului. Dumnezeul cel rău al Vechiului Testament, gelos, a oprit pe om tocmai de la această sursă a gnozei, menită să deschidă poarta eliberării lui. Și atunci a venit acest Iisus care, în Ioan 3, S-a comparat pe Sine cu șarpele de aramă, adică (ziceau ei!) cu Șarpele din Eden. Iisus ar fi fost chiar șarpele din Eden! El ar fi venit cu această solie: „nu veți muri, ci veți cunoaște gnoza și veți deveni liberi, ca zeii”. De aceea, acești gnostici se închinau șarpelui.