Tristețea Păcătoasă Versus Tristețea După Dumnezeu

1. Introducere

In Rai, omul nu cunostea tristetea. Aceasta a aparut in urma pacatului adamic si este legata de starea de cadere in care se afla omul. Ea nu tine deci de natura primordiala si fundamentala a omului. Totusi, cu toate ca este o urmare a greselii lui Adam, tristetea nu este ipsofacto o patima rea si nu este nici straina de firea omului.

Exista, intr-adevar, doua forme de tristete. Cea dintai intra in randul celor numite de Sfintii Parinti "afecte firesti si neprihanite", adica stari care au aparut in firea omeneasca in urma pacatului originar, dar care, cu toate ca sunt marturii ale caderii sale din starea de desavarsire initiala, nu sunt rele. Tristetea, care face parte dintre aceste afecte naturale, nu numai ca este "neprihanita", dar poate sluji drept temei al unei virtuti: "intristarea cea dupa Dumnezeu" (2 Cor. 7, 10), care-l face pe om sa se mahneasca pentru starea decazuta in care se afla, sa-si planga pacatele, sa se intristeze de pierderea curatiei sale de la inceput, sa sufere din pricina departarii de Dumnezeu, si care este o stare de pocainta, de doliu duhovnicesc, de strapungere a inimii, care ajunge la desavarsire in darul lacrimilor. Aceasta virtute ii este absolut necesara omului cazut pentru a regasi calea spre imparatie si a redobandi in Hristos starea paradisiaca. Astfel, Sfantul Maxim scrie: "in cei ce se straduiesc, si afectele devin bune, si anume cand (...) le folosesc spre castigarea bunurilor ceresti. De pilda (...) intristarea (o pot preface) in pocainta care aduce indreptarea de pe urma pacatului din timpul de aici” .

Cea de-a doua forma de tristete, care face obiectul studiului de fata, este, dimpotriva, o patima, o boala a sufletului, produsa prin reaua intrebuintare a tristetii pomenite mai sus. In loc de a se folosi de intristare pentru a-si plange pacatele si a se mahni pentru instrainarea sa de Dumnezeu si pentru pierderea bunurilor duhovnicesti, omul o foloseste pentru a deplange pierderea bunurilor materiale; el se intristeaza pentru ca n-a putut sa-si implineasca vreo dorinta sau sa guste vreo placere, sau pentru ca a suferit ceva neplacut de la oameni. El da tristetii o folosinta contrara firii, anormala. Asa spune Sfantul Ioan Gura de Aur, aratand ca: "Nu nenorocirea, ci pacatul pe care-l facem trebuie sa ne intristeze. Dar omul a schimbat randuiala si nu face ceea ce trebuie la timpul cuvenit: face multime de pacate si nu se indurereaza din pricina lor, dar de indata ce i se intampla ceva cat de cat neplacut, cade in deznadejde" . Astfel, tristetea devine "o patima tot atat de grea si suparatoare ca mania si cautarea placerii, si aduce aceleasi roade rele daca nu stim sa ne folosim de ea potrivit ratiunii si in chip prevazator" .

Lucrarea aceasta isi propune sa faca o prezentare a notiunii de “tristete” din perspectiva psihologiei si a teologiei, precum si a metodelor de tratament propuse de cele doua stiinte, accentul punându-se pe perspectiva crestin-ortodoxa.

2. Tristeţea – caractere generale

Cu siguranţă orice om a trăit, la un moment dat, clipe mai grele, în care a avut de-a face fie cu situaţii dificile, fie cu răutatea unor semeni de-ai lui, fie cu propriile neputinţe. Aceste lucruri sunt valabile pentru orice fiinţă umană, dar pentru un creştin ele au o nuanţă deosebită, având în vedere că apropierea acestuia de Dumnezeu este un motiv în plus pentru ca „cel rău” să poarte un război mai intens cu el. Pe drept cuvânt afirmă părintele Sofronie Saharov că „Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de purtat pentru om” , iar acest lucru e valabil nu doar din cauza ispitelor diavolului, ci mai ales din cauza propriei nedesăvârşiri a omului.

Într-o formă extremă a sa tristeţea îl aduce pe om în deznădejde, adică în pierderea nădejdii în Dumnezeu. Şi atunci când omul este cuprins de deznădejde, deci când îşi pierde nădejdea că Dumnezeu mai poate să îl mântuiască, atunci omul se dedă patimilor celor mai distrugătoare. Este acel gând: dacă tot Dumnezeu nu mă iartă, ce rost mai are să mă străduiesc să duc o viaţă după voia lui Dumnezeu, să împlinesc voia lui Dumnezeu, măcar să caut o mângâiere, cât de cât în păcat, în plăcerea păcatului. Şi din nou intervine la un moment dat şi acea plăcere bolnavă de autodistrugere. Deci omul îşi dă seama că se distruge şi totuşi merge pe această cale, face lucruri pe care simte că-i fac rău şi totuşi parcă simte o plăcere de autodistrugere. Toate acestea vin din deznădejde, din pierderea nădejdii.

Deznădejdea dusă la extremă duce la sinucidere. Deznădăjduitul, la capătul deznădejdii sale, îşi dă seama că nimic nu mai are sens şi atunci ce rost are să mai prelungească această existenţă şi hotărăşte să îşi pună capăt zilelor. Bineînţeles că este o falsă soluţie, pentru că sinuciderea nu rezolvă starea, ci acea stare cumplită de deznădejde prin sinucidere nu face altceva decât să fie permanentizată, pentru că omul în starea în care este prins de sfârşitul său de moarte în aceea va rămâne pe veci. De aceea cel care se sinucide într-o stare de deznădejde pe veci va rămâne în acea stare deznădejde, în acel iad în care se află sufletul său .

În legătură cu această formă extremă a tristeţii, a deznădejdii, cunoaştem acel cuvânt pe care Sfântul Siluan Athonitul l-a primit de la Hristos în lupta sa cu deznădejdea. Este cuvântul: "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!" în care acel "nu deznădăjdui" este practic o făgăduinţă pe care Hristos i-o face lui şi ne-o face nouă tuturor. Poate că de multe ori în viaţă ajungem în nişte stări de deznădejde, în acele stări trebuie să ne aducem aminte de această făgăduinţă a lui Hristos: "Nu deznădăjdui!" Nu deznădăjdui, pentru că oricât ai fi de disperat, oricât ai fi de căzut, Hristos poate să te scoată, poate să-şi arate mila faţă de tine şi şi-o va arăta dacă te vei smeri .