Cetățenia europeană ca statut juridic - istoria construcției instituționale a UE

Conceptul de “cetatenie” este de obicei folosit ca echivalent general al termenului englez de “citizenship” (fr. “citoyennete”). In schimb, pentru a respecta sensul comun din limba romana se mai recurge si la conceptul de “nationalitate”, care desemneaza statutul juridic si legal al cetateanului beneficiar de drepturi si libertati.

Cetatenia europeana se refera la statutul juridic al cetatenilor tarilor membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastrich si dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii (2000) sub forma unui set de drepturi supranationale. Mai exact, noul articol 17 al “Tratatului de Constituire a Comunitatii Europene” (fostul articol 8 al Tratatului de la Maastrich) stipuleaza ca este cetatean al Uniunii Europene orice persoana care beneficiaza in prealabil de nationalitatea unuia din statele membre. Acest statut supranational vine in completarea cetateniei nationale prin exercitarea unui numar restrans de drepturi pe teritoriul altui stat membru decat propria tara.

Chiar incompleta si subordaonata, cetatenia europeana suscita deja controverse politice importante: in ce masura acest statut juridic se detaseaza de contextul legislatiei nationale? Care sunt repercusiunile sale asupra suveranitatii? Mai se poate recurge la principiul subsidiaritatii pentru a echilibra nationalitatea si cetatenia europeana? Sunt oare instrumentele actuale de protectie compatibile cu noul statut supranational? Care este impactul sau asupra procesului constitutional european? In ce masura cetatenia europeana tine cont de principiile comune ale democratiei europene, incluse in Tratatul de la Amsterdam (1997; principiile libertatii, pluralismului, respectarii drepturilor omului si statului de drept)?

Pentru a raspunde la aceste intrebari trebuie facute anumite asumptii:

- Exista o distinctie intre statutul juridic si dimensiunea identitara a cetateniei europene

- Exista o serie de drepturi supranationale care definesc acest statut juridic

- Limitele cetateniei europene in raport cu cetatenia conferita de statele nationale

- Mecanisme juridice si non-juridice de protectie a drepturilor cetatenilor UE

- Identificarea instrumentelor de protectie a drepturilor omului, in special cele de care beneficiaza cetatenii tarilor membre UE

Cetatenii si exercitarea puterii in Uniunea Europeana

Conditia de cetatean se bazeaza pe o relatie contractuala intre stat si indivizi: statul recunoaste drepturile fundamentale ale individului dar pretinde in schimb obligatii civice, loialitate si participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezinta statutul juridic de cetatean, consfintit in setul de documente oficiale care insotesc individul-cetatean pe toata durata vietii: certificate de nastere, buletine sau carti de identitate, pasapoarte, certificate de deces.

Ca titular de drepturi, cetateanul devine un element al exercitiului puterii si al principiului suveranitatii. Prin capacitatea sa de a influenta configuratia puterii politice, cetateanul este detinatorul unei parti din suveranitatea politica deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernarii. Intr-o ultima analiza, atat structura puterii politice cat si executarea deciziilor luate de guvernanti depind de vointa cetatenilor. Aceasta colectivitate de cetateni egali in drepturi, numita “philia” de catre greci si “comunitate de drept” de catre romani, este sursa puterii si a legitimitatii politice.

Extrapolarea acestui contract civic de la statul national catre nivelul supranational ridica insa unele probleme de fond. Asa cum insa s-a mai precizit in teoriile contemporane, principiul cetateniei nu este neaparat circumscris cadrului national. Cetatenia a fost asociata unui spatiu public in continua evolutie, fie ca a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile moderne sau de statele-natiune. Acesta este un process istoric in care principiul cetateniei a fost deseori coraborat cu statul national, fara ca aceasta asociere sa fie obligatorie sau exclusiva.

Influenta acestui determinism istoric al cetateniei se observa si in cazul cetateniei europene. Practic, nu exista cetatenie europeana deconectata de cetatenia nationala, ceea ce diminueaza forta si credibilitatea statutului juridic de cetatean european. Majoritatea drepturilor sunt garantate in continuare de cetatenia nationala, cetatenia europeana constand doar in patru drepturi supranationale introduse destul de tarziu prin Tratatul de la Maastrich (1992). In plus, aceste patru drepturi nu sunt de prima importanta pentru viata de zi cu zi a cetateanului, care constata astfel ca cetatenia europeana este ceva posterior si secundar, adaugat la drepturile recunoscute de constitutiile nationale. Suveranitatea si exercitarea puterii raman cu precadere la nivelul statului national, in baza celor doua principii ale dreptului comunitar (subsidiaritatea si proportionalitatea).