Consilierea copiilor în școală

Din Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, documentul internațional în care „drepturile copilului” sunt menționate și promovate în mod unitar, iar protecția copilului se impune de la sine, reiese că: „Orice copil trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere; orice copil, din cauza lipsei sale de maturitate fizică și intelectuală, are nevoie de protecție specială și îngrijiri speciale; orice copil are dreptul la educație – cel puțin primară – gratuită și obligatorie: educația trebuie să fie orientată în sensul dezvoltării personalității și talentelor copilului, pregătindu-l pentru o viață activă ca adult. În toate acțiunile privind copilul va avea prioritate interesul superior al acestuia” .

Importanța acordată copilului de-a lungul timpului a cunoscut o continuă evoluție: de pildă, în Antichitate, atitudinea față de copii era diferită de la o societate la alta (la romani și la greci copilul era recunoscut doar dacă era sănătos sau dorit, pentru popoarele orientale, dar și pentru germani și incași, copilul era considerat o binecuvântare, o bucurie, creșterea și îngrijirea lui, chiar bolnav fiind, constituind o datorie); în Evul Mediu, până la apariția Iluminismului când copilul devine centrul unei atenții speciale, copilul era considerat un adult în miniatură care trebuia să participe, alături de părinți, la toate muncile; În epoca modernă, se vorbește despre o societate centrată pe copil, care, cu greu însă poate pătrunde în spatele ușilor închise ale familiei, pentru a lua atitudine față de numeroasele abuzuri, de ignorarea nevoilor și față de încălcări ale drepturilor copilului. La începutul secolului al XIX-lea, odată cu apariția științelor socioumane precum psihologia și psihopedagogia, copilul a devenit subiect direct al drepturilor umane: începe să se manifeste grija pentru aspectele legate de dezvoltarea umană, în special, de educația copilului și odată cu acestea a apărut și preocuparea pentru dezvoltarea și protecția lui. Mai exact, această preocupare devine oficială în 1924 când, Liga Națiunilor a adoptat Declarația de la Geneva și, în 1959, când Organizația Națiunilor Unite a adoptat Declarația drepturilor copilului, iar mai târziu, în 1989 prin adoptarea Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului.

Conform prevederilor Convenției ONU, copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele mai bune condiții de dezvoltare, să respecte drepturile copilului și normele de protecție ale acestuia. Drepturile copilului conținute în Convenție trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără discriminare. Astfel, fiecare copil are dreptul la viață, la educație și la o dezvoltare armonioasă.

Din Convenția ONU reiese că, se numește copil „orice persoană sub 18 ani, cu excepția cazului în care, prin lege, majoratul este atins la o vârstă mai mică” .

România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. După semnarea Convenției, România și-a propus îmbunătățirea situației copiilor, asigurarea faptului că normele de protecție a copilului și drepturile copilului sunt respectate; asigurarea celor mai bune condiții pentru ca ei să crească sănătoși, să aibă o educație de bună calitate și să participe activ la viața comunității.

Interesul superior al copilului reprezintă unul din principiile fundamentale ale Convenției, cât și al Legii 272/2004 privind protecția copilului și activitatea de a promova drepturile copilului: drepturi de protecție, drepturi de dezvoltare și drepturi de participare.

Pentru ca statul și societatea civilă să poată veghea asupra respectării prevederilor legale privind drepturile copilului, s-au înființat o serie de instituții atât la nivel central (în cadrul Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale: Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Comitetul național director pentru prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă; Oficiul Român pentru Adopții), cât și la nivel județean (Consiliului județean prin Comisia pentru Protecția Copilului și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului; Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială ) și local ( Primăria și Consiliul local prin: Serviciul public local de asistență socială și Autoritatea tutelară; Instituții de asistență socială aflate în subordinea consiliului județean sau a celui local sau susținute de organizații neguvernamentale și unități de cult; Organizații ale societății civile: organizații neguvernamentale, unități de cult etc).