Femeia în familia tradițională românească

Grupul domestic, in societatea traditional romaneasca, este alcatuit din doua persoane, sotul si sotia, care intemeiaza, prin casatoriei, o noua gospodarie. Pentru formarea noii familii traditionale este nevoie de pamant, cu care sunt inzestrati barbatii tineri si de o locuinta, care va fi construita de tinerii casatoriti, impreuna cu neamurile si tovarasii din sat, pe locul dinainte stabilit pentru ei, de catre socrii mari. Dupa ce va fi construita, casa cade in grija femeii, care va fi responsabila de amenajarea si pastrarea ei curata. Casa cu acareturile sunt domeniul pe care femeia nu il paraseste decat pentru activitati importante: cultivarea inului si canepii pe campul arat de barbat.

Ierarhia, in familia tradtionala romaneasca, supune femeia barbatului sau, care are pozitia de cap al gospodariei. El are chiar dreptul de a-si pedepsi nevasta cu bataia, atunci cand el considera ca a gresit, iar acest drept al barbatului se regaseste in normele de drept cutumiar si este acceptat chiar si astazi de catre unele femei. Totusi, pedepsele barbatului nu trebuie sa atinga limita cruzimii. Femeia isi respecta barbatul, adresandu-i-se adesea cu “dumneata”. La masa, femeia are obligatia de al servi fara sa se aseze la masa cu acesta ci ramanand sa manance dupa aceea. Cu exceptia celor cateva zile de lauzie care urmeaza unei nasteri, nevasta se afla intr-o activitate continua. Femeia are obligatia sa munceasca; ea incepe s-o faca inca din copilarie si o va face toata viata, trezindu-se inaintea sotului, culcandu-se ultima. Ea serveste la masa pe toata lumea si ramane in picioare in timp ce ceilalti mananca sau se odihnesc.

In ceea ce priveste statutul femeii in cadrul familiei de provenienta, acesta putea fi superior chiar celui al doamnelor din apusul Europei. Mostenirea averii parintesti si a numelui revenea, de obicei, baietilor. Totusi, in familiile in care nu existau decat fete, numele si averea erau preluate de una dintre fiice, al carei sot se integra in neamul si patrimoniul acesteia. Era cazul barbatului care se marita, adica adopta numele de neam al nevestei si se considera mostenitorul socrului sau.

Datorita indatorilor sale numeroase, se poate constata o dominatie a femeii in gestionarea gospodariilor satelor romanesti. Acest lucru le dadea femeilor libertatea de a discuta in public si in particular cu barbatii, fara sfiala sau ceremonie, lucru interzis femeilor din alte societati. Insa, aceasta nu insemna ca isi puteau permite si o relaxare a moravurilor, caci sfiala si buna cuviinta a moldovencelor a ramas si azi proverbiala.

Frumusetea tarancelor romance a fost binecuvantarea de care s-au bucurat mai mult romancele, iar barbatii lor mai putin. Caci “femeia (nevasta) frumoasa este paguba la casa omului ”, spune intelepciunea populara. Femeia frumoasa este nesupusa, fatarnica, risipitoare, mincinoasa, nerusinata, capricioasa, indaratnica, guraliva, lenesa, putina la minte, etc.

Intreaga fire femeiasca era contaminata de pacat, de aceea nici o slabiciune nu le putea fi ingaduita. Femeia era unul dintre acolitii lui Satan. Se stie doar ca si cea mai buna dintre femei tot are o coasta de drac,” femeia hotaraste si Satana implineste”, ba chiar “judeca pe dracu’ si-l scoate dator”.

Pe de alta parte,“femeia buna e plug de aur in casa omului”. In acelasi timp, “casa fara muiere se risipeste”, iar rostul femeii este langa barbat (”muierea fara barbat, ca furca fara fus”). In cele din urma, o gospodarie nu se poate tine de unul singur, caci “casa fara femeie e pustie pe dinauntru; casa fara barbat e pustie pe dinafara”.

In ciuda nenumaratelor sale cusururi, femeia are, asadar, in satul romanesc, un loc bine stabilit alaturi de barbatul ei. Este indispensabila in viata acestuia, ba, mai mult, este indispensabila in viata comunitara. In fata tribunalului social al satului, nici femeile si nici barbatii nu apar izolati, ci impreuna, coagulati in micul univers al gospodariei. A fi casatorit, la romani, inseamna “a fi in rand cu lumea”, a-ti implini menirea. Odata atins acest echilibru, jocul de-a “cine pe cine domina” dobandeste sensuri satirice.

In familia si societatea traditional romaneasca, maternitatea este starea cea mai de pret a femeii. Scopul casatoriei este de a avea urmasi, “Dorul romancei” este de a fi binecuvantata cu gloata de copii, caci numarul copiilor reprezenta averea romanului. Cel mai greu blestem, este, evident, pentru romanca, starea de sterilitate pentru vreme indelungata sau pentru totdeauna, situatie in care in care barbatul avea dreptul de a o mustra si chiar de a o parasi.

Femeia insarcinata se afla in “starea binecuvantata” sau in “starea darului”. Ea isi are divinitatile protectoare, dintre care cea mai importanta este Maica Precista, a carei oficianta este moasa, cea mai batrana femeie din neamul barbatului si mai apoi orice femeie priceputa din sat, care asista mama inainte, in timpul si dupa nastere. Rolul sau era crucial in lupta impotriva divinitatilor adverse, care pot casuna raul mamei sau al pruncului: Zburatorul, Samca sau Avestita, aripa Satanei. Influenta rautaciosului spirit asupra lor este profund malefica, uneori ireversibila.Pentru a le feri pe viitoarele mame de asemenea stricaciuni, moasa descanta si face farmece, iar femeia trebuie sa se supuna cu sfintenie autoritatii ei.