Handicapul Socio-Afectiv

Introducere

Lucrarea de față își propune să abordeze o problematică cu care societatea contemporană, inclusiv realitatea românească se confruntă într-un mod acut: existența unui segment de populație cu factor de risc ridicat în ce privește integrarea activă și armonioasă în societate - copiii aflați în dificultate și influențele pe care le exercită dezechilibrele socio-economice actuale asupra destinului școlar al copiilor.

Vom analiza cauzele care declanșează handicapul socio-afectiv și implicațiile acestuia în procesul de inadaptare socială - la scară globală - și inadaptare școlară - la scară microsocială. Se va avea în vedere, cu precădere, rolul pe care îl are mediul familial în dezvoltarea personalității copilului, din perspectiva impactului pe care îl au procesele economico-sociale - la care este expusă familia - asupra nivelului de trai și a potențialului educativ. Inflația, șomajul, pauperizarea tot mai acccentuată a populației duc la destabilizarea relațiilor dintre membrii familiei, cu repercursiuni grave asupra universului interior al copilului, asupra nevoii lui de afectivitate și securitate. Aceste împrejurări (alături de altele) constituie o sursă potențială a creșterii numărului copiilor cu tulburări de comportament.

Principiul fundamental în jurul căruia gravitează argumentele necesității integrării copiilor aflați în dificultate este acela că toți copiii au nevoi și vulnerabilități specifice, dar mai ales, au dreptul la educație, drept legiferat de organismele internaționale chemate să apere securitatea ființei umane: ONU, UNICEF, UNESCO.

Astfel, Declarația universală a drepturilor omului - adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, legiferează egalitatea în demnitate, în drepturi și libertăți a tuturor ființelor umane, indiferent de rasa, etnia, cultura, limba vorbită, statutul social, politic sau juridic al țării sau teritoriului de care aparține o persoană.

Prin Convenția cu privire la drepturile copilului - adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989 - statele semnatare, printre care și România, recunosc drepturile copiilor (indiferent de mediul din care provin sau de starea lor de sănătate fizică sau psihică) la o viață decentă, la educație și cultură, în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și participarea activă la viața comunității, pe măsura posibilităților și potențialului fiecărui copil în parte.

Strategia guvernamentală în domeniul protecției copilului aflat în dificultate, aprobată prin Hotărârea Guvernului României, prevede, în primul articol, că “asigurarea și respectarea drepturilor copiilor și plasarea acestora într-o zonă de interes special constituie o prioritate națională. Acest lucru rezidă în primul rând în faptul că viața, dezvoltarea și bunăstarea de care trebuie să beneficieze toți copiii la acest început de secol și mileniu reprezintă baza pe care se construiește viitorul unei țări”

Nu în ultimul rând, pedagogi ca E. Durkheim sau H. Mann au văzut în educație sursa ameliorării sau chiar a justiției sociale: “Educația este marele egalizator al condiției umane, este sursa de echilibru a acestei mașinării care este societatea ” (H. Mann)