Muntenegru - un nou stat în balcani

Este suficient sa aruncam o privire rapida asupra ultimelor doua secole pentru a observa cum a fluctuat „rata natalitatii statelor”: au existat câteva perioade – relativ scurte – în care ea a cunoscut cote impresionante, pentru ca apoi sa coboare brusc si sa ramâna, o buna bucata de vreme, aproape de zero. Marea majoritate a statelor mai tinere de 200 de ani, existente astazi, au aparut, în grupuri mai mari sau mai mici, în astfel de perioade propice, legate de un eveniment de anvergura (razboaiele mondiale, caderea blocului comunist) sau de raspândirea unei febre ideologice (crearea „statelor nationale”, decolonizarea). Cazurile de aparitie izolata sunt destul de rare si, în general, tratate cu suspiciune – daca nu chiar cu ostilitate – de „comunitatea internationala”. Ultimul mare „val de nasteri” a avut loc la începutul anilor ‘90, în principal, în spatiul ex-sovietic si în cel ex-iugoslav, doua zone ramase în continuare agitate si cu potential „statogenetic” ridicat. Ne vom referi în continuare exclusiv la cazul din urma, care, în ultimul deceniu si jumatate, a tinut în permanenta privirile lumii întregi asupra sa.

1. Independenta Muntenegrului: sfârsit sau nou început al tensiunilor din spatiul ex-iugoslav?

Proclamarea, recent, a independentei Republicii Muntenegru i-a incurajat pe multi sa afirme cu tarie ca ne aflam în fata actului de lichidare definitiva a Iugoslaviei. Toata lumea pare însa constienta ca lichidarea Iugoslaviei nu înseamna si lichidarea problemei iugoslave. De altfel, cei care s-au aratat reticenti fata de un Muntenegru independent au adus argumente de genul: exemplul va fi urmat de populatiile din Kosovo, Voivodina, Republica Srpska s.a., care vor începe la rândul lor demersurile pentru independenta (în cel mai fericit caz pot alege tot calea referendara) si astfel vor arunca spatiul ex-iugoslav în starea dinainte de Acordurile de la Dayton (1995).

Evident, aceasta temere a determinat Uniunea Europeana sa intervina stabilind pragul de 55% ca pre-conditie pentru recunoasterea noului stat. Afirmatiile ca Muntenegrul ar fi un teritoriu prea mic, cu o populatie prea mica pentru a fi independent sunt numai de suprafata si pot fi respinse cu ajutorul unor contra-exemple din interiorul UE: Luxemburg, Cipru, Malta. Înainte de 21 mai, pragul impus a suscitat unele nedumeriri, însotite de critici dure la adresa Uniunii, acuzata ca duce o politica dubla referendumul muntenegrean difera referendumurile pentru Constitutia europeana prin prag, dar si prin imposibilitatea repetarii. De ce? În plus, de ce nu ar fi stat lucrurile exact invers, de ce nu s-ar fi cerut un 55% pentru continuarea uniunii cu Serbia? S-a concluzionat ca „pozitia Uniunii Europene fata de independenta Muntenegrului nu poate fi descrisa drept cea întelegatoare si consecventa”; mai mult ea s-ar fi comportat ca o „state-nationalistic mother-in-law”. Dupa referendum a venit – dupa cum era de asteptat – rândul partii adverse, a „unionistilor”, sa aduca obiectii la procedura. În fapt, trebuie distinsa clar atitudinea UE fata de independenta Muntenegrului de atitudinea fata de eventuala independenta a altor state din spatiul ex-iugoslav. Fata de cea dintâi, nu putea fi decât „mai degraba binevoitoare”, întrucât ea se înscria în linia politica adoptata înca de la începutul anilor ‘90 – anume, recunoasterea independentei republicilor din fosta RSFI. Problema muntenegreana era perceputa ca o restanta: chiar daca initial muntenegrenii „alesesera” alta cale decât slovenii, croatii, macedonenii si bosniacii, acum nu li se putea refuza ceea ce li se acordase acestora din urma. În plus, ultimii 7-8 ani au reprezentat o perioada de tatonare, în care manifestarile guvernului muntenegrean au reusit sa induca ideea ca proclamarea independentei nu mai era decât o chestiune de timp. Putem spune ca, în mai 2006, „comunitatea internationala” era deja „împacata cu gândul”, fapt relevat si de integrarea rapida a noului stat (vezi recunoasterile explicite din partea mai multor state, acceptarea în organizatii internationale etc.). Numai gândul ca o noua scânteie independentista ar putea stârni din nou un incendiu în Balcani a determinat o abordare prudenta a problemei. Cu siguranta, în cazul în care în zona ar mai fi aparut si alte declaratii de independenta s-ar fi ajuns foarte curând la conflict si la necesitatea unei interventii din exterior (pentru a câta oara?). Urmata sau nu de ecouri în regiune, proclamarea independentei Muntenegrului ridica, oricum, numeroase probleme. Nu este vorba, asa cum s-ar fi putut crede, cu putin timp în urma, de recunoasterea noului stat si de integrarea sa pe scena internationala, ci chiar de temeiurile sale. De ce era nevoie de un nou stat independent? Cine l-a creat si de ce? În beneficiul si respectiv în dauna cui? Ce probleme vechi va rezolva si ce probleme noi va genera? Cât si cum va rezista el?