Recenzie - Schimbarea la față a României - Emil Cioran

Schimbarea la faţă a României apare pentru prima oară în anul 1936, urmând a fi revăzută de autorul ei, Emil Cioran, în anul 1990, când ne-a fost servită de Editura Humanitas.

Emil Cioran (1911-1995), filozof şi scriitor, a adus o imensă contribuţie în cultura română, dar şi în cea franceză, întrucât autorul s-a stabilit în Franţa. Prima sa carte, Pe culmile disperării (1934), a apărut în România, urmată de Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi sfinţi (1937). Din opera franceză, amintim Tratat de descompunere (1949), Silogismele amărăciunii (1952) şi Despre neajunsul de a te fi născut (1973). Desigur, opera autorului cuprinde mult mai multe titluri, existând numeroase monografii despre acesta, precum Cioran sau ultimul om, de Sylvie Jaudeau, Caietele lui Cioran, de Livius Ciocârlie, Cioran sau excesul ca filosofie, de Nicolae Turcan ş.a.m.d. Oricine ar vorbi despre Cioran, creează imaginea omului plin de îndoială, de disperare şi de scepticism.

Cartea îşi propune să analizeze cauzele situării României pe locurile cele din urmă ale istoriei şi nu în ultimul rând, de ce românii au avut întotdeauna tendinţa doar de a apăra ce este al lor, fără să încerce o anume expansiune.

Încă din primele pagini, autorul ne aduce la cunoştinţă existenţa unei graţii pământeşti, concept ilustrat de culturile care au avut un destin al lor, dar mai ales care au reprezentat un destin pentru ţările mai mici. Acestea din urmă suferă de complexe de inferioritate şi nu pot progresa decât având ca exemplu de urmat Istoria.

Ceea ce autorul numeşte instinct istoric românilor le-a lipsit, şi anume dorinţa si abilitatea de a exploata până la epuizare a potenţialului oricărei culturi. Noi am avut doar un anume simţ istoric, care se ocupă doar cu distrugerea atemporalităţii cu care porneşte în gând orice cultură aflată la început; reprezintă clasificarea, datarea trecutului. Lipsiţi de această „pornire de a face istorie”, nu ne-am ales decât cu „voinţa de a face istorie”, deşi, teoretic, am avut posibilitatea de a întoarce tot răul spre bine (poziţia geografică, invaziile etc.).

Culturile mari atrag, voit sau nevoit, celelalte culturi în jurul lor. Luptele dintre culturile mari pe asta se bazează. De exemplu, Franţa şi Germania au culturi diferite şi psihologii diferite: primii sunt calmi, ceilalţi par scindaţi, aceste fapte oglindindu-se în culturile lor: în Franţa, toţi pot spune că sunt talentaţi, deşi nu răsare niciun geniu dintre ei, pe când în Germania numai genii pot exista, dar foarte rare (Nietzsche, Hegel). Germania e considerat un stat barbar, „barbaria rezultând din incapacitatea de a găsi o formă care să închege pe un plan derivat antinomii originare”.

România poate învăţa cel mai mult de la ruşi. Ei au intrat foarte târziu în istorie, şi, asmenea nouă, au sărit peste etape culturale, au fost frământaţi permanent de destinul lor. Dar mai ales, au avut ghinionul de a fi cunoscut influenţe bizantine (viziune devitalizantă, inaderenţă la Eros). Însă rădăcinile mesianismului (învăţătură care propovăduieşte „rolul special” al unui popor în destinul omenirii) rusesc se află în apocaliptism: au fost şi sunt adepţii absolutismului, au dorit dintotdeauna să guverneze asupra tuturor popoarelor. De aici au rezultat şi bestialitatea şi stilul lor inuman.

Cu cât un popor este mai mare, cu atât mesianismul său ia proporţii grandioase. Statele mici nu se individualizează decât prin evenimente dispersate, cărora le pot ataşa o semnificaţie religioasă. Este şi cazul profetismului naţional românesc. Eminescu a fost un profet naţional al trecutului, asemenea lui Bălcescu. Pe de altă parte, tradiţionaliştii, Iorga, Pârvan, exprimă solidaritatea cu neamul, dar nu îi dau semnificaţie în lume.

Cu alte cuvinte, pe scena istoriei importante sunt expansiunea şi căderea marilor popoare, în umbra cărora popoarele mai mici încearcă să-şi înfrângă anonimatul. Există o modalitate prin care istoria poate fi „înşelată”, şi anume saltul istoric. Nu orice popor are potenţial pentru o asemenea mişcare, însă aceasta este posibilă. Saltul presupune păşirea direct în lumina reflectoarelor, sărind peste etapele care ar fi trebuit să curgă unele din altele, în mod natural. Necesitatea unui astfel de salt provine din durerea poporului de a se şti născut „într-o ţară de mâna a doua”.