Relația dintre sociologia devianței și criminologie - analiza comparativă

Devianţa reprezintǎ un tip de comportament, de manifestare opusǎ celei convenţionale, care încalcǎ normele (scrise sau nescrise) şi valorile unui grup de referinţǎ, care stabileşte anumite standarde de apreciere, de legitimitate pentru actele ce sunt, din punct de vedere social, acceptabile sau indezirabile. Un act nu este deci prin el însuşi deviant, ci este urmarea definirii, evaluǎrii şi sancţionǎrii sale ca atare într-o anumitǎ societate, din cauza faptului cǎ ofenseazǎ sentimentele şi aşteptǎrile colectivitǎţii. Se poate vorbi astfel despre o relativitate a devianţei, ce depinde de contextul normativ al unui grup sau societǎţi specifice (un fapt considerat normal într-o anume societate sau epocǎ istoricǎ poate fi catalogat drept deviant prin raportarea la alt context normativ-valoric, iar într-o culturǎ complexǎ, ce conţine mai multe grupuri, normele acestora pot fi diferite, deci o conduitǎ poate fi consideratǎ normalǎ sau deviantǎ în funcţie de grupul la care ne raportǎm), de situaţia socialǎ, de împrejurarea în care se manifestǎ un anumit comportament (spre exemplu, o crimǎ este sancţionatǎ de lege, dar pe timp de rǎzboi se adoptǎ un comportament permisiv), de statutul şi rolul autorului (spre exemplu, suicidul realizat în semn de protest faţǎ de o injustiţie socialǎ, va fi valorizat pozitiv într-un anumit context) şi, în fine, relativitatea devianţei depinde şi de pragul de toleranţǎ socialǎ, raportat la normele de convieţuire minimale (legale, juridice), a cǎror respectare este de mare însemnǎtate şi maximale (morale), care se referǎ la tipul ideal de comportament.

Devianţa nu presupune deci absenţa normelor, ci adoptarea unora aflate în opoziţia standardelor de moralitate, de normalitate ale societǎţii în ansamblul ei, cu un model cultural dominant (ce include stereotipii), dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social, având caracteristici culturale diferite.

Devianţa poate fi negativǎ, atunci când ordinea socialǎ este încǎlcatǎ, iar actele indivizilor depǎşesc limite instituţionale acceptabile de toleranţǎ sau pozitivǎ. Devianţa pozitivǎ are drept echivalent schimbarea socialǎ, permiţând redefinirea regulilor sociale şi afirmarea unor noi tendinţe de organizare socialǎ, prin noi mijloace a scopurilor sociale şi prin apariţia unor noi seturi de norme cu caracter alternativ.

Având drept criteriu gradul de implicare voluntarǎ a indivizilor în acte deviante,

M. Cusson a realizat tipologii ale devianţilor. Printre aceştia, se numǎrǎ devianţii subculturali (aceştia adoptǎ şi promoveazǎ norme valorizate pozitiv în grupul de care aparţin, dar ilegitime pentru modelul cultural dominant – terorişti, dizidenţi, membri ai sectelor religioase), transgresorii (recunosc validitatea normei pe care o încalcǎ în mod deliberat, pentru a-şi satisface nevoi imediate, personale), indivizii cu tulburǎri de comportament (alcoolici, toxicomani, persoane cu tulburǎri mintale sau de caracter, pentru care nu se poate stabili exact raportul actului sǎvârşit voluntar-involuntar) şi persoanele cu handicap (a cǎror devianţǎ este independentǎ de voinţa lor, fiind incapabili de a se conforma normelor sociale, din cauza handicapului de care suferǎ).

Actele deviante nu includ doar încǎlcǎri ale legii (delicte, infracţiuni), ci orice tip de abatere de la reguli de convieţuire şi imperative de ordine ale unor forme de organizare (societǎţi, grupuri, instituţii), astfel conduite deviante sunt : conduitele excentrice sau bizare, incompatibile normelor culturale ale unei societǎţi (spre exemplu, adoptarea unei ţinute sau limbaj nonconformist), acte vǎzute drept imorale, nu toate sancţionate de lege (acte indecente, obscene, ce contravin moralei publice), cele având un caracter antisocial (acte infracţionale sancţionate de lege) şi cele având un caracter asocial (boli psihice).

Criminologia are drept obiect de studiu doar actele deviante antisociale, manifestǎrile de ordin negativ - crimele, ce includ, în limbaj criminologic, toate infracţiunile consumate, dar şi toate faptele interzise de legea penalǎ, de un pericol social mai redus sau care nu au toate elementele constitutive ale unei infracţiuni (spre exemplu, fapte comise în legitimǎ apǎrare, fapte comise de minori sau de bolnavii psihic, caz fortuit).