Sărăcia - definiții și tipuri

1. Sărăcia - definiții și delimitări conceptuale

Conform lui Mircea Zidărescu, "Sărăcia, asociată cu privarea (engl. deprivation) sau lipsurile, este un termen cu numeroase conotații negative și este adesea înțeleasă diferit, cu toate că se încearcă de secole să fie definită și caracterizată într-un mod general acceptat" (Zidărescu, 2007, p. 14).

Ca problemă socială cardinală, explicarea și măsurarea sărăciei este, prin definiție, un domeniu al sociologiei și, cu toate eforturile de a se ajunge la un consens terminologic și conceptual, dezbaterile și controversele par să se accentueze, mai ales în condițiile actuale ale globalizării.

1.1. Definiții ale sărăciei

Zidărescu prezintă sărăcia ca "o stare de lipsă a resurselor necesare asigurării unui trai decent în raport cu standardele colectivității ; prin urmare, a fi sărac nu înseamnă a nu avea bani, bunuri sau proprietăți sub un anumit standard acceptabil de către majoritatea unei colectivități, ci a fi forțat la a trăi într-un anumit mod datorită lipsei acestora" (Zidărescu, 2007, pp. 14, 15).

Definirea sărăciei devine mai complicată dacă discutăm din două perspective : cea a consumului și cea a activității. Din perspectiva consumului, sărăcia este incapacitatea de satisfacere a nevoilor minime ; prin urmare, este sărac cel care, având nevoi obiective (un minim absolut necesar de hrană, îmbrăcăminte, adăpost, educație, sănătate) și subiective (minimul pe care el îl consideră necesar pentru a-și satisface nevoile de bază), nu are cu ce să-și obțină bunurile, produsele sau serviciile necesare.

Din perspectiva activității, este vizată funcționalitatea individului în cadrul colectivității, depășind ceea ce reprezintă simpla supraviețuire individuală. Astfel, sărăcia este lipsa acelor mijloace care îi asigură individului posibilitatea de a participa complet la viața socială, de a-și îndeplini rolurile sociale și de a funcționa ca membru al societății (Zidărescu apud Zamfir, 1995, p. 34).

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, controversele privind definirea sărăciei s-au concentrat în jurul a două concepte direct legate de noțiunea de standard. Reperul care se ia în calcul este definitoriu pentru explicarea termenilor de sărăcie absolută și sărăcie relativă.

În Dicţionarul de sociologie, coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu (1993), sărăcia este definită ca : "situaţie caracterizată prin lipsa (insuficienţa) mijloacelor materiale necesare vieţii". Conform acestui dicţionar, sărăcia are forme şi grade diferite de severitate, în funcţie de natura lipsurilor privind mijloacele de subzistenţă ce afectează persoane, familii, colectivităţi, grupuri sociale sau chiar societăţi în ansamblul lor. În continuare vom prezenta alte aspecte abordate de autorii acestui dicţionar cu privire la fenomenul sărăciei şi la amploarea acestuia.

Analiza sărăciei conduce la distincţia dintre sărăcia individuală şi sărăcia colectivă sau generalizată. Ulitmul tip se regăseşte în societăţile slab dezvoltate, ca urmare a insuficienţei resurselor, a controlului acestora de către un grup dominator şi a unui sistem defectuos de distribuţie a veniturilor. În aceste condiţii, sărăcia îmbracă adesea forme cum ar fi subnutriţia sau foametea.

Sărăcia individualizată cunoaşte, la rândul ei, forme deosebit de variate, cum ar fi : cele din perioadele de criză economică, altele datorate dependenţei îndelungate a unei persoane (boală, handicap), legate de ciclul vieţii (sunt afectaţi mai ales copiii şi persoanele vârstnice), cele specifice zonelor aflate în recesiune sau cartierelor mărginaşe.

Un element deosebit de important pentru determinarea sărăciei îl reprezintă pragul acesteia, definit prin suma de bani necesară achiziţionării bunurilor şi serviciilor considerate a asigura nivelul de viaţă convenit la un moment dat. Persoanele (familiile) care nu dispun de veniturile necesare acoperirii costurilor respective sunt considerate sărace. Standardele utilizate pentru trasarea pragului de sărăcie sunt influenţate de nivelul general al costurilor vieţii, dar şi de specificul politicii sociale adoptate în ţările dezvoltate, care au înscris combaterea sărăciei printre programele prioritare, atât ca atitudine umanitară în rezolvarea problemelor, cât şi ca mijloc de obţinere a păcii sociale.

Programele sociale îi ajută pe săraci, dar nu elimină sărăcia din societate. Interesul manifestat pentru cunoaşterea sărăciei a condus la elaborarea unor definiţii mai precise, bazate pe identificarea nevoilor umane ce trebuie satisfăcute. Rezoluţia 2626 a Adunării generale a ONU defineşte sărăcii drept "acei oameni care nu se bucură de nivelul de trai minim compatibil cu demnitatea umană". Banca Mondială a stabilit pragul de sărăcie pentru ţările lumii a 3 a la 370 dolari pe an pentru o persoană. În schimb, ţările dezvoltate adoptă un prag al sărăciei fie ca o proporţie din valoarea venitului mediu, respectiv între 30%-59%, fie pe baza unor calcule riguroase privind stocul unui coş de produse şi servicii considerate a fi necesare fiinţei umane.

Dacă în unele studii se iau în considerare doar nevoile de subzistenţă fizică - hrană, îmbrăcăminte, combustibil şi energie, igienă personală, chirie - în alte situaţii se argumentează asupra constituirii unui prag al sărăciei la nivelul minimului de trai, care, pe lângă produsele şi serviciile subzistenţei fizice, are în vedere şi anumite cerinţe de ordin social şi cultural.

Primul nivel, situat deasupra pragului fiziologic de supravieţuire, poate fi orientativ pentru asistenţa publică a persoanelor inactive. Cel de-al doilea nivel, minimal de trai decent, are rolul de a menţine sentimentul apartenenţei la comunitate, precum şi acela de a permite participarea socială, inclusiv favorizarea efortului individual pentru depăşirea situaţiei critice în care se află o persoană la un moment dat.

Cercetările asupra nivelului de trai pot conduce la determinarea sărăciei absolute, care apare atunci când o persoană nu dispune de veniturile necesare asigurării minimului de subzistenţă, precum şi a sărăciei relative, atunci când nivelul de trai se situează deasupra minimului de subzsitenţă, dar nu sunt satisfăcute nevoile sociale şi culturale, care să permită participarea individului la viaţa comunitară.

Continuând seria delimitărilor, se poate face distincţie între sărăcia primară, atunci când veniturile disponibile ale unei persoane (familii) sunt mai mici decât costul bunurilor şi serviciilor considerate necesare şi sărăcia secundară, atunci când veniturile, deşi deasupra minimului, sunt cheltuite în mod inadecvat, rămânând nesatisfăcute nevoile fundamentale.