Studiu de caz - divorțul

Argument

Ne mirăm întotdeauna când întâlnim soţi care nu-şi dau seama decât în momentul când e vorba de creşterea copiilor că în realitate totul îi desparte, că nu sunt de acord în nici o privinţă şi că sistemele lor de valori sunt total divergente. Este evident că această descoperire vine cam târziu pentru a se putea trage concluzii practice ; totuşi ei se liniştesc zicându-şi : „toate acestea le vor aranja copiii”. Dar copiii sunt oarecum testul de calitate al unei casnicii, aşa cum mai târziu opţiunea conjugală va fi testul educaţiei date copilului. În majoritatea cazurilor ,copiii nu aranjează nimic şi că menajul părinţilor nu are o baza sănătoasa. Prezenta copiilor nu rezolva problemele ci dimpotrivă le sporeşte numărul.

Neînţelegerile dintre părinţi

Se insistă mult asupra repercusiunilor profunde si funeste ale conflictelor părinteşti asupra personalităţii infantile. Trist, disperat, anxios, copilul care este martor al conflictelor conjugale ce-i dezbină pe părinţii săi asistă la prăbuşirea întregului sau sentiment de siguranţă .

Profund dezamăgit şi înşelat de părinţi el nu poate cunoaşte nici încrederea totala nici bucuria întreagă. Uneori nepăsarea sa momentana învinge dar cel mai frecvent el desfăşoară un joc prin care înşeală pe adultul care l-a înşelat: îşi face o carapace de indiferenţă, şi evită să dezvăluie adâncimea rănii de care suferă. Dacă părinţii se despart el se resimte profund si va păstra nostalgia si regretul pentru părintele absent.

Dispariţia mamei constituie o foarte grava frustrare pentru copil; prăbuşirea sentimentului de siguranţa a unui univers, dispariţia acelei continue iniţieri învăluite in tandreţe. În fapt copilul pierde o parte esenţiala din propria fiinţă, parte cu atât mai însemnata cu cat el este mai mic. Copilul nu-şi manifesta niciodată disperarea, cel puţin pe fata, se închide adesea în sine şi rupe într-o măsura oarecare contactul cu mediul înconjurător. Nu e neobişnuit sa găsim la el sentimente agresive fata de mama care l-a părăsit sau dimpotrivă sentimente de culpabilitate , ca si cum s-ar simţi oarecum răspunzător de ceea ce s-a întâmplat : „Oare nu l-a părăsit si a încetat să-l mai iubească?!”

Rolul tatălui

În formele noastre de cultură in care tatăl este de obicei absent,care mai mare parte a zilei,pe umerii mamei apasă o foarte grea povara. Această povară este si mai grea atunci când pe lângă rolul familial ,mama trebuie sa îndeplinească si o funcţie profesională.

Mama este cea care poarta principala răspundere. Oboseala, enervarea, descurajarea o pândesc la tot pasul in executarea acestor sarcini multiple si mereu reânnoite.

Tatăl devine mai devreme decât se crede un personaj central foarte interesant si atrăgător care procura copilului , aşa cum scriu Burlinghom şi Freud : „un ingredient necesar forţelor complexe si personalităţii sale”.Tatăl este cel care deschide porţile copilăriei spre răspunderile lumii externe; el este acela care-si stimulează copilul sa-si urmeze drumul propriu, sa devina el însuşi. El nu-i arata numai calea datoriei dar si pe cea a libertăţii. Şi nu trebuie cu nici un preţ ca cineva sa se pună împotriva acestui aspect al funcţiei sale.

Cum ajutăm familia şi copiii să facă faţă divorţului?

Ascultarea nelinistilor copiilor si permiterea exteriorizarii sentimentelor de tristete sau furie este un important proces de vindecare. Când copiii raman fixati in aceste emotii pentru o perioada mai lunga si nu pot trece peste durerea provocata parintii trebuie sa ceara ajutor. Consilierii familiari sau psihologii pot ajuta prin faptul ca ofera copiilor posibilitatea dae a se exprima singuri.

Din punct de vedere al personalitatii, copiii sunt mai putin pregatiti sa faca fata schimbarilor si chiar pierderilor di viata lor, fata de adulti. Copiii sunt capabili sa rezolve pierderile daca au o relatie de securizare rezonabila, cu proprii parinti inainte de aparitia pierderii. Daca primesc informatii prompte despre pierdere daca li se permite sa participe la durerea familiei, suferinta lor poate fi minimizata. Cea mai mmare problema pe care o au copiii este teama de pierde atasamentul si dragostea parinteasca, de a pierde mediul familial stabil.

Toţi copiii ,inclusiv cei care nu par ca ar avea probleme dar care au trecut p[rintr-un eveniment mai dureros au nevoie de suport si ingrijire din partea adultilor in validitatea sentimentelor si încorporarea pierderii in randul experientelor de viata. Fiecare copil raspunde intr-o modalitate diferita de la durere,iar reactiile sunt multiple. Totusi sunt si reactii comune la copiii aflati in suferinta, cum ar fi: soc ,negare, protest, apatie.

Pentru majoritatea copiilor, ajutorul trebuie sa sosesca inainte ca ei sa integreze in mod pozitiv pierderea. O modalitate eficienta de lucru este aceea de a introduce in planul de actiune si parintele caruia i s-a dat custodia. Intalnirile de inceput pot fi facute separat cu copilul si separat su parintele, doar pentru cateva sedinte. Interactiunea dintre copil si consiloierul familial ajuta parintele sa inteleaga mai bine natura problemelor cu care se confrunta copilul. Specialistii inteleg mai bine sentimentele, gandurile, starile prin care trece copilul si vor adresa întrebarile dupa un ghid de interviu, stabilit înaintea fiecarei sedinte ( se pot folosi si alte tehnici specifice lucrului cu copilul, precum : povestile, desenul, modelajul)