Creditul public în România - evoluție și perspective

1. Conceptul de credit

Creditul este ilustrat ca fiind expresia relației bănești ce se stabilește între un creditor care poate fi o persoană fizică sau juridică ( persoană care acordă un împrumut de bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie) și un debitor, o altă persoană fizică sau juridică ( acea persoană care primește împrumutul sau cumpără pe datorie). Acesta poate fi contractat pe termen scurt, mediu sau lung iar principalele condiții sunt garanția, rata dobânzii și termenul de rambursare.

Originea cuvântului „credit” provine din latinescul „creditum” care semnifică „credere”. În literatura de specialitate, pornind de la această valoare a cuvântului, se menționează că „ creditul public evocă încredere în solvabilitatea statului” . Astfel creditul public îi determină pe împrumutători să pună la dispoziția statului anumite sume de bani, întrucât au încredere în onestitatea acestuia și în solvabilitatea sa.

Conceptul de credit public ilustrează ansamblul relațiilor de utilizare și mobilizare a resurselor cu caracter temporar și rambursabil în scopul acoperirii cheltuielilor publice. Cel mai frecvent, creditul public se concretizează predominant, pe langă alte titluri de împrumut, în obligațiuni ale împrumutului de stat, ceea i se atribuie și denumirea de credit obligatar.

Apariția creditului public este determinată de insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice, în raport cu cheltuielile acesteia. Scopul creditului public este de a complini resursele publice ale unei autorități date. Aceste autorități pot fi instituții publice oarecare sau cel mai adesea statul.

Ca formă specifică a creditului, creditul public reprezintă expresia ansamblului operațiilor prin care statul își procură o parte din resursele publice necesare acoperirii cheltuielilor publice, în condițiile plății de dobânzi și acordării altor avantaje în favoarea subscriitorilor, precum și ale unei rambursări viitoare.

Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se ilustrează prin două forme distincte, respectiv:

- pe calea contractării directe de către stat a împrumuturilor ce urmează a fi angajate de la persoanele fizice sau/și juridice, dispuse să ofere o parte din mijloacele lor bănești disponibile temporar;

- prin intermediul unor instituții specializate - cum ar fi bănci, case de economii, case de asigurări sociale, case de pensii, societăți de asigurări și reasigurări etc. - care colectează o parte din disponibilitățile bănești de pe piață și le pun la dispoziția statului dar pe o perioadă de timp determinată și în condiții clar precizate.

Creditul public are următoarele caracteristici:

- caracter voluntar și contractual de drept public, care exprimă acordul de voință al parților. Și anume statul stabilește condițiile împrumutului, iar eventualii subscriitori pot accepta sau refuza aceste conditii, dar nu pot solicita tratament preferențial;

- statul nu oferă subscriptorilor o garanție specială în afară de veniturile sale bugetare viitoare. Imprumutul reprezintă, de fapt, o modalitate de anticipare a resurselor viitoare;

- caracter rambursabil, suma subscrisă rambursandu-se la un termen fix sau amortizându-se treptat;

- caracter remunerator, sunt purtatoare de dobanzi sau de câștiguri sau oferă ambele tipuri de contrapartidă;

- este mai convenabil, mai lejer si mai comod decât impozitul, atât pentru stat pentru că acesta obține mai repede sursele necesare, cât și pentru subscriitor care nu pierde definitiv sumele destinate creditării, cum s-ar întampla în cazul impozitării, obtinand în plus și unele avantaje.