Directiva Normativă Europeană

Directiva normativă europeană

Reglementată, asemenea regulamentului, în art. 249 alin. (3) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și în art. 161 alin. (3) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, directive poate fi definită ca un act comunitar cu dublă funcționalitate, care realizează în același timp atât o uniformizare juridică, prin aceea că impune statelor membre obținerea unor rezultate comune, cât și o repartizare a responsabilităților legislative între instituțiile comunitare și cele naționale, prin faptul că lasă la latitudinea ultimelor puterea de a alege formele și modalitățile cu ajutorul cărora rezultatele propuse urmează a fi atinse.

Prin urmare, directiva, ca instrument legislative comunitar destinat armonizării legislațiilor naționale, este obligatorie pentru statele membre, la fel ca regulamentul și decizia.

Dar, uneori, directiva se deosebește de regulament și se apropie de decizie prin caracterul ei individual, pentru că ea este obligatorie doar pentru cei cărora li se adresează.

Directivele se diferențiază de regulamente în două privințe esențiale. Ele nu trebuie să fie adresate tuturor statelor membre și sunt obligatorii în ceea ce privește rezultatul care trebuie să fie atins, lăsând la latitudinea statelor membre alegerea formei și a mijloacelor. În general, instituțiile comunitare au o libertate considerabilă de a alege dacă legiferează prin regulament sau prin directivă. Există, însă, câteva prevederi ale Tratatului care impun utilizarea directivelor.

Directivele trebuie communicate destinatarului lor. Înainte de TUE, nu exista obligația publicării directivelor în Jurnalul Oficial, deși în practică multe erau publicate. În prezent, directivele adresate tuturor statelor membre sau adoptate prin procedura codeciziei trebuie publicate în Jurnalul Oficial. Data intrării în vigoare a directivelor este aceeași ca și în cazul regulamentelor: fie data specificată în textul directive, fie, în absența unei astfel de date, a douăzecea zi de la publicare.

Posibilitatea de a legifera atât prin directive, cât și prin regulamente conferă Comunității o flexibilitate valoroasă. Aplicabilitatea directă a regulamentelor înseamnă că ele pot fi ,,parasutate” în forma pe care o au în sistemele juridice ale statelor membre. Bineînțeles, trebuie puse toate punctele pe ,,i” și cele mai mici detalii trebuie lămurite în conținutul regulamentelor, pentru ca statele membre să nu se poată atinge de ele. Dacă aceasta ar fi singura metodă de elaborare a politicii comunitare, procesul legislativ ar funcționa destul de lent. Pot exista domenii în care proiectarea unui regulament cu precizia necesară să fie dificilă, dar care sunt potrivite pentru impact imediat în statele membre. Nu trebuie uitat că statele membre au sisteme juridice diferite, unele ținând de common low, iar altele de drept continental și că există diferențe considerabile între regimurile de drept continental. În plus, există diferențe și între structurile politice, administrative și sociale din statele membre.

Directivele sunt extrem de utile atunci când scopul urmărit este armonizarea legislațiilor într-un anumit domeniu sau introducerea unor reforme legislative complexe. Aceasta se datorează faptului că se lasă statului o margine de apreciere cu privire la modul de implementare a directivei. Nu trebuie însă să se considere că directivele sunt vagi, întrucât nu sunt. Finalitatea la care trebuie să ajungă statele membre este stabilită în cele mai mici detalii. Forța directivelor a fost mărită prin hotărârile pronunțate de CEJ. Curtea a statuat că directivele au efect direct, putând fi invocate de persoane private, cel puțin în acțiunile îndreptate împotriva statului și că un stat membru poate fi răspunzător pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neimplementării unei directive.

După cum se arată în articolul 249 CE, deciziile sunt obligatorii în toate elemente lor pentru destinatarii pe care îi indică. Ele trebuie comunicate destinatarilor și produc efecte de la momentul comunicării. Deciziile adoptate în baza articolului 251 trebuie publicare în Jurnalul Oficial. Ele produc de la data precizată în textul lor sau, în lipsa acesteia, în a douăzecea zi de la publicarea lor. Consiliul poate delega Comisiei compentența de a lua decizii. Instituțiile comunitare sunt libere să acționeze în multe domenii prin intermediul deciziilor. Există, însă, domenii în care Tratatul stipulează în mod expres că trebuie emise decizii, cum ar fi de exemplu, în cazul încălcării regulilor concurenței sau a celor privind ajutoarele de stat.