Extinderea Comunităților Europene

Uniunea Europeană este o familie de ţări europene democratice, angajate într-un amplu proces de colaborare pentru pace şi prosperitate. Deşi nu este un stat şi nu îşi propune să înlocuiască statele existente, UE este mai mult decât o organizaţie internaţională. Astfel, statele membre au înfiinţat instituţii europene comune cărora le-a fost treptat delegată o parte a suveranităţii naţionale, astfel încât deciziile în anumite probleme de interes comun să fie luate în mod democratic la nivel european. Această punere în comun a unor aspecte ale suveranităţii se numeşte „integrare europeană”. Integrarea europeană îşi are rădăcinile în perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, ea fiind propusă pentru a preveni repetarea unor conflicte violente şi a promova libertatea şi prosperitatea pe continentul nostru.

Misiunea UE este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport principiul solidarităţii.

Ideea unei Europe unite datează de aproape două milenii, apariţia ei fiind legată de necesitatea menţinerii unui climat stabil din punct de vedere social, politic, economic, ca şi de nevoia menţinerii unei relative securităţi militare.

Primii paşi în construcţia europeană au avut loc o dată cu semnarea Tratatului de la Paris din 1951 prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeană a Carbunelui şi a Oţelului prin voinţa comuna a şase membri fondatori: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma din 1957, aceste şase ţări au hotărât crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). În toate aceste tratate se regăsesc obiectivele de baza: promovarea dezvoltării armonioase a activităţilor economice în toată Comunitatea, o creştere continuă şi echilibrată, mărirea stabilităţii, ridicarea standardului de viaţă şi strângerea relaţiilor dintre statele care îi aparţin şi între cele care tind să aparţină.

Construcţia europeană continuă cu Convenţia de la Stockholm a statelor noi membre ale CEE, privind înfiinţarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), animată de Marea Britanie.

Puţin după acest eveniment, Marea Britanie, atentă la succesele economice ale Comunităţilor Europene şi intuind sfârşitul imperiului său colonial , a solicitat integrarea în Comunităţile Europene (august 1961). La fel au facut Irlanda (31 iulie 1961), Danemarca (10 august 1961) şi Norvegia (30 aprilie 1961). Având în vedere că, aderarea de noi membri reclama aprobarea Consiliului, nu s-a dat curs cererilor datorită opoziţiei Franţei.

După abandonarea puterii de către Charles de Gaulle, noul preşedinte francez, Georges Pompidou flexibilizează poziţia franceză şi, cu ocazia Summitului de la Haga din decembrie 1969, se decide nu numai realizarea unei Uniuni Economice si Monetare, dar şi extinderea Comunităţilor Europene spre, cei "patru".

Extinderea Uniunii Europene nu este un scop în sine, deşi se poate afirma că, pentru a-şi îndeplini misiunea de a realiza unitatea europeană, de a menţine pacea pe continent şi de a avea un rol mai activ în lume, scopul Uniunii este acela de a aduna la un loc toate popoarele Europei.

Extinderea este unul dintre cele mai puternice instrumente politice ale UE. Impulsul UE a ajutat la transformarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în democraţii moderne, funcţionale. Mai recent, acesta a inspirat continuarea reformelor în ţările candidate şi potenţiale candidate. Extinderea este un proces de administrat cu grijă, care ajută la transformarea ţărilor implicate, ducând la extinderea păcii, a stabilităţii, prosperităţii, democraţiei, drepturilor omului şi a statului de drept în Europa.

Lărgirea Comunităţilor Europene a reprezentat o direcţie importantă urmărită în toată evoluţia construcţiei comunitare. Astfel, după constituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului în 1951, Comunităţile Europene au cunoscut mai multe extinderi succesive.

Etapele extinderii europene:

1. În 1973, Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit au aderat la Uniunea Europeană.

2. În 1981, Grecia a devenit stat membru.

3. În 1986, Spania şi Portugalia au devenit membre.

4. În 1995, Austria, Finlanda şi Suedia s-au alăturat UE.

5. În 2004, UE a trecut printr-o extingere istorică cu 10 state din Europa Centrală, de Est şi mediteraneană: Republica Cehă, Estonia, Cipru Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia. A fost o extindere unică, istorică, simbolizând reunificarea Europei după decenii de divizare prin Cortina de Fier.

Aderarea României şi a Bulgariei, la 1 ianuarie 2007, încheie a cincea extindere a UE, care a început în mai 2004 .

1. Prima extindere a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin intrarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei ( Tratatele de aderare din 22 ianuarie 1972).

Norvegia, care urma să facă parte din acest „vagon” a refuzat aderarea la Comunitatea Europeană prin referendumul din septembrie 1972.