Introducere în Administrația Publică

În contextul intenţiilor privitoare la reforma administraţiei publice din ţara noastră considerăm utile câteva precizări privind un personaj atât de controversat şi atacat, dar atât de necesar în orice societate modernă : funcţionarul public.

Se poate observa că funcţionarul public datează încă din antichitate. Cei mai mulţi dintre faraonii egipteni, la fel ca şi numeroşi împăraţi ai Chinei au făcut eforturi pentru a-şi alcătui un corp de funcţionari calificaţi. Regii Franţei au demarat acest proces chiar în primele secole ale mileniului care tocmai a trecut, proces care s-a amplificat pe măsura extinderii domeniului regal. În momentul în care domeniul aflat sub controlul direct al monarhului a devenit suficient de mare au fost create corpuri de funcţionari publici şi în alte state europene.

Odată cu instaurarea regimurilor constituţionale şi extinderea democraţiei, administraţia publică a fost confruntată cu o nouă problemă : dacă până atunci trebuia să îi servească pe monarhi de astă dată suveranul a devenit poporul. Puterea acestuia din urmă nu se exercită în mod direct, ci prin reprezentanţii săi: politicienii. Astfel, administraţia publică trebuie, în ansamblul său să ramână în slujba poporului să îi deservească în mod egal şi imparţial pe toţi cetăţenii, nu doar o parte a lor şi cu atât mai puţin pe unii politicieni.

Cine ar trebui să fie inclus în această categorie ? Am putea include medicii in categoria de functionari publici? Aceştia din câte bine se cunoaste sunt angrenaţi în sistemul public de sănătate. Dar cadrele didactice din învăţământul public ? Ce putem spune despre militari sau poliţişti din acest punct de vedere ?

O primă opinie, să-i spunem radicală, susţine că funcţionarii publici (civili) ar trebui să fie consideraţi doar cei care îndeplinesc o funcţie legată nemijlocit de procesul de guvernare / administrare sau altfel spus în procesul de formulare a deciziilor care afecetază viaţa unei anumite comunităţi. Astfel, medicii, profesorii, şi poliţiştii îndeplinesc doar funcţii auxiliare, nu participă direct la procesul de adoptare a deciziilor privind comunitatea, în vreme ce funcţionarii din eşaloanele inferioare sunt limitaţi la rolul de simpli executanţi ai deciziilor luate de către superiori.

La cealalta extremă se află opinia conform căreia în rândul funcţionarilor publici ar trebui incluşi toţi cei care sunt plătiţi din bugetul statului sau din bugetele autorităţilor publice locale.

Sociologul german, Max Weber remarca faptul că procesul de modernizare a statelor lumii a fost legat indisolubil de crearea şi dezvoltarea unei administraţii profesioniste.

Profesionalizarea funcţiei publice semnifică faptul că exercitarea funcţiilor administrative a devenit o meserie care necesită existenţa unei cunoaşteri specializate şi produce o puternică solidaritate corporativă. Introducerea acestui concept în cadrul aparatului administrativ presupune realizarea câtorva cerinţe specifice : permanenţa, statutul, competenţa, spiritul de corp şi limitarea profesionalizării.

Permanenţa presupune ca funcţia publică să fie stabilă si permanentă, posibil de exercitat în mod durabil, la adăpost de constrângeri politice.

O primă modalitate de promovare a profesionalismului presupune încadrarea unor persoane bine documentate, cu studii corespunzătoare şi un grad ridicat de competenţă. Astfel, recrutarea, selectarea şi promovarea în carieră se vor face pe criterii obiective. Competenţa, cunoştinţele şi performanţa personală constituie criterii de bază, în timp ce non-valori precum servilismul, loialitatea politică şi nepotismul vor fi abandonate pentru creşterea performanţelor în instituţia publică.

Modul de selectare a funcţionarilor publici din România este : concursul prin care se descopera performanţele candidatului şi în final se realizează o alegere prin selectarea celui mai bun.

În ceea ce priveşte concursul, este necesară cuprinderea unor criterii şi a unor factori relevanţi pentru postul în cauză iar examinarea trebuie să aibă în vedere analizarea şi evaluarea pregătirii candidatului din punct de vedere al cunoştinţelor şi al abilităţilor. Cu privire la concurs, există problema favoritismului, corupţia constituind în acest caz un mod funcţional de ocupare a unui post. De aceea, un rol important în promovarea profesionalismului îl va ocupa comisia de examinare şi evaluare a rezultatelor.

Promovarea în funcţii trebuie să se facă după criterii obiective pe baza cunoştinţelor necesare în domeniul respectiv, a calităţii lucrurilor şi activităţilor desfăşurate precum şi a conştiinciozităţii şi al unui comportament adecvat.

Destituirea din funcţie trebuie să se facă doar în caz de subordonare, comitere a unui delict, comportament imoral sau condamnabil sau incompetenţă bine documentată.

O dată încadrate persoane calificate în serviciul public este necesară o continuă instruire a funcţionarilor publici în funcţie de necesităţile determinate de complexitatea vieţii sociale. Astfel, instruirea personalului şi organizarea corespunzătoare a activităţilor trebuie să reprezinte un scop în sine al instituţiei publice în vederea îmbunătăţirii potenţialului de muncă.

De o deosebită importanţă in profesionalizarea serviciului public este stabilitatea în funcţie a personalului. LEGEA nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici asigură stabilitatea în funcţie a personalului din administraţia publică.

Statutul funcţionarului public – conform legii care-i poartă numele, funcţionarul public îşi păstrează gradul, clasa şi treapta avute şi atunci când nu mai deţine funcţia publică din motive neimputabile acestuia. În acest caz Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va asigura funcţionarului public încadrarea în altă funcţie publică, în limita posturilor disponibile şi potrivit pregătirii lui profesionale. Funcţionarii publici care nu pot fi încadrati în altă funcţie publică, beneficiază de măsuri de protecţie socială, conform legii.