Managementul Serviciilor Publice

Administraţia publică, văzută în linia tradiţională a serviciului public, reprezintă un ansamblu de autorităţi, agenţi şi organisme, însărcinate, sub impulsul puterilor politice, de a asigura multiplele intervenţii ale statului modern în viaţa particularilor prin puterea centrală sau autorităţile locale. Totodată, administraţia este o activitate asigurată de toate organismelel menţionate şi care le pune în raporturi multiple şi cu diverse administraţii.

Administraţia publică poate fi văzută ca un ansamblu de servicii publice destinate să satisfacă anumite interese generale, regionale sau comunale, statul nefiind singurul care înfiinţează servicii publice, ci în mod evident, şi judeţele şi comunele, în calitatea lor de colectivităţi locale îşi pot organiza propriile servicii în vederea satisfacerii intereselor lor, dar între aceste interese locale şi cele naţionale nu există o separare completă, ci, dimpotrivă, şi unele şi altele au întotdeauna o anumită înrâurire asupra bunului mers al statului. Aşadar, putem vorbi de o administraţie publică locală, ce cuprinde organisme ale statului care sunt chemate să satisfacă interesele care nu sunt generale, ci privesc în primul rând grupările omeneşti din localitate, şi care se caracterizează prin faptul că titularii cărora le este încredinţată administrarea acestor interese, nu deţin puterea de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, pe cale de alegere.

Problematica serviciului public constituie o componentă fundamental în construcţia dreptului administrativ, cu atât mai mult cu cât conceptual de serviciu public, prin modalităţile de organizare, dar şi prin conţinutul său, reprezintă chintesenţa administraţiei publice. Statul însuşi a fost definit ca “o cooperare a serviciilor publice organizate şi controlate de guvernanţi”.

Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat treptat, pe fondul multiplicării şi diversificării nevoilor generale ale societăţii umane, concomitent cu dezvoltarea tot mai accentuată a funcţiilor statului, în vederea asigurării bunăstării generale a oamenilor pe care îi reprezintă. Treptat, atingând o dezvoltare maximă la mijlocul sec.XX, serviciul public s-a impus drept fundamental activităţii sistemului administraţiei publice.

Astfel, pentru satisfacerea cerinţelor (hrana, locuinţă,transport,cultură,sănătate), membrilor unei colectivităţi umane sunt înfiinţate anumite organisme sociale, sub denumirea de servicii publice.

Paul Negulescu definea serviciul public ca fiind “…un organism administrativ, creat de stat,judet, oraş sau comună, cu o competentă determinată, cu mijloace financiare procurate din patrimonial general al Administraţiei publice care l-a înfiinţat, pus la dispoziţia publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o cerinţă cu caracter general, căreia iniţiativa particulară nu ar putea să-i dea decât o satisfacţiune incompletă si intermitentă”.

Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat treptat în contextual sporirii nevoilor generale ale societăţii omeneşti. Termenul de serviciu public a apărut pentru prima dată în doctrina juridică franceză, în prima ediţie a tratatului de drept administrativ, apărut sub redacţia prof. Maurice Haurion(1892). De la naşterea sa termenul de “serviciu public”a putut fi întâlnit sub diverse aspecte, cum ar fi de exemplu “interes public”, “utilitate publica”, “interes general”.

Notiunea de serviciu public este definite din mai multe puncte de vedere, existând o mare varietate de servicii publice. Mircea Djuvara considera noţiunea de serviciu public ca fiind o noţiune relativ recentă în dreptul administrativ, care a apărut pentru satisfacerea cerinţelor membrilor unei colectivităţi umane.

Dezvoltarea rolului administraţiei publice în furnizarea bunăstării sociale a impus descentralizarea serviciilor publice, pentru a permite o mai bună apropiere a cetăţeanului de serviciile oferite. Serviciul public este acel serviciu scos din subordinea autorităţilor centrale şi organizat în mod autonom, atribuindu-li-se un patrimoniu şi o gestiune proprie în unitatea administrativ-teritorială.

Inceputul anilor 70 şi 80 au adus schimbări economice şi politice majore în majoritatea statelor lumii, descentralizarea serviciilor şi consolidarea autonomiei locale administrative şi financiare, fiind una din condiţiile fundamentale din acquis-ul comunitar. Atât în sistemele democratice, cât şi în cele în curs de democratizare, descentralizarea este o opţiune viabilă, care poate conduce la o mai bună furnizare a serviciilor sociale şi la eficientizarea activităţii economice.

Serviciul public poate fi definit lato sensu drept activitatea desfăşurată de o autoritate administrativă în vederea satisfacerii unui interes general.

Definiţia formulată indică două posibile direcţii de analiză a serviciului public, generate de cele două componente ale administraţiei publice: materială şi cea formal organizatorică.

In ceea ce priveşte componenta materială, activitatea de satisfacere a unor interese generale îmbracă nenumărate forme, în funcţie de natura cerinţelor sociale, de amploarea acestora, la nivel local sau la nivel naţional, de ansamblul regulilor de drept aplicabile unui serviciu public, având un pronunţat caracter prestator.

Cât priveşte componenta formal-organizatorică, aceasta nu poate fi disociată de cea materială, pentru că nu se putea imagina prestarea unui serviciu fără a exista organismele sau agenţii specializaţi în domeniul respectiv. Oricare dintre componentele structurii funcţionale a sistemului administraţiei publice – instituţia publică, regia autonomă – pot realiza într-o mai mare sau mai mică măsură şi activităţi de prestaţie, servicii publice. Dacă instituţia publică se manifestă în principal ca autoritate, regia autonomă este creată tocmai pentru prestarea unor servicii publice.

Seviciile pot fi considerate “ocupaţii”(îndatoriri) ale unor persoane, “funcţii”, “acţiuni”sau “munci prestate în interesul cuiva”, “organism”sau subdiviziuni făcând parte dintr-un ansamblu administrativ sau economic.

Depăşind graniţele teoriei economice şi concentrându-ne asupra valorii de întrebuinţare “a serviciului”, serviciile publice sunt definite ca activităţi utile, destinate satisfacerii unor nevoi sociale.

“Principiul”de serviciu public a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea atunci când intervenţiile statului s-au accentuat în domenii ca: transporturi, sănătate,educaţie.

Serviciul public este o entitate socială formată din activităţi şi structuri situate sub “dependenţa colectivităţilor publice”, relevante pentru “sfera publicului”(Chevallier, 2003:4).

Serviciul public este şi o noţiune juridică ce are drept consecinţă aplicarea de reguli specifice şi derogatorii dreptului comun; “regimul serviciului public”condensează şi rezumă specificul dreptului administrativ.Serviciul public acoperă o realitate socio-politică determinată în timp şi este reprezentat de activităţi, organe, agenţi care ocupă un anumit loc în viaţa socială.

Termenul de serviciu public este utilizat atât în sens de organizaţie, de organism social, cât şi în sens funcţional, de activitate desfăşurată. Pe parcursul timpului, noţiunea de serviciu public a cunoscut o evoluţie contradictorie.

In prima etapă, societatea a tins spre extensia noţiunii de serviciu public. Creşterea intervenţiilor şi ale colectivităţilor locale, multiplicarea structurilor publice, cererea crescută a utilizatorilor în vederea întreţinerii prin puterea publică, nevoile individuale şi colective, jurisprudenţa administrativă au concurat pentru extinderea câmpului de aplicare a noţiunii. Definiţia clasică a serviciului public pune în evidenţă natura juridică a organului care-l prestează şi care este persoana publică, statul, colectivitatea locală sau o altă instituţie publică.