Autorități și Instituții Publice

I. SCURT ISTORIC

1.1. PREȘEDINTELE

Până la abdicarea regelui Mihai I, atribuțiile de șef al statului român au fost deținute și exercitate de rege. Odată cu proclamarea republicii, la 30 decembrie 1947, aceste atribuții au fost preluate de un organ colegial, denumit Prezidiul republicii. Conform Constituției din 1948, funcția de șef de stat este încredințată Prezidiului Marii Adunări Naționale, menținut până în 1961, când a fost înlocuit de Consiliul de Stat.

În fine, funcția propriu-zisă de președinte al republicii a fost creată în anul 1974, de când ea este exercitată de o singură persoană. Începând cu 27 decembrie 1989, se instituie funcția de Președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale, care primea și atribuțiile de șef de stat. La începutul lunii februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), al cărui președinte preia și atribuțiile de șef de stat.

Titulatura de presedinte al României a fost utilizata pentru prima oara de Nicolae Ceausescu, care s-a proclamat presedinte în 1974, dupa ce pâna atunci condusese statul din functia de secretar general al P.C.R.

Primul presedinte al României democratice a fost Ion Iliescu; el a îndeplinit functia interimara de conducator al statului dupa Revolutia din decembrie 1989 si pâna la alegerile din 1990, apoi a fost ales prin vot democratic de 3 ori, fiind presedinte al României între anii 1990-1992, 1992-1996 si 2000-2004. În perioada 1996-2000, presedintele României a fost Emil Constantinescu, iar începând cu anul 2004, functia este ocupata de Traian Basescu.

1.2. PRIMARUL

Functia de primar este o functie traditionala în administratia locala, nu numai in Europa, dar si în alte continente, cum ar fi în America, unde a patruns influenta europeana. Legislatia contemporana contine mai multe solutii cu privire la modalitatea de investiura, la atributii si la raporturile sale cu organul colegial, ori cu alte autoritati publice autonome sau,dupa caz, guvernamentale.

În Elvetia, în zona germana, cel putin, primarul se alege odata cu consiliul comunal, el trebuind sa fie si membru în consiliul, cetatenii voteaza pentru persoana respectiva de doua ori, ca membru în consiliu si ca primar,existând, fireste, mai multe candidaturi pentru functia de primar,postul ocupândul cel ce întruneste cele mai multe voturi.

În Franta, dimpotriva, consiliul este cel ce alege primarul si adjunctii acestuia, prin vot secret,cu majoritate absoluta, alegerea având loc în prima sedinta a consiliului.Cu toate acestea, primarul, în sistemul francez este si presedinte a consiliului municipal,asigurând buna desfasurare a sedintelor si respectarea ordinii in cadrul consiliului.

În Belgia, exista alta formula,primarul comunei este numit de Rege dintre membri consiliului comunal, la propunerea consilierilor, înaintata prin guvernatorul provinciei.Legea belgiana admite, ca exceptie de la aceasta regula,numirea primarului si din rândul altor alegatori care au îplinit 25 de ani, dar în acest caz este nevoie de avizul delegatiei permanente a consiliului provinciei.

În Italia, atât primarul, cât si presedintele consiliului provinciei sunt alesi de structurile pe care le prezinda, primarul de giunta comuala, la rândul ei aleasa de consiliul comunal, iar presedintele de consiliul provinciei.Interesant este de retinut ca alegerea,prin votdeschis si majoritate absoluta, se face pe baza unu program, la care trebuie sa subscrie 1/3 din membrii giuntei.

Institutia primarului este traditionala în administratia României. Ea a fost reglementata pentru prima data în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza prin Legea comunala din 1864 si a cunoscut o evolutie continua ca un efect firesc al transformarilor prin care a trecut statul românesc.

Prin Legea comunala di 1 aprilie 1864 s-a impus solutia consiliului comunal si a primarului de locuitorii comunei rurale, pe baza votului cenzitar, fiid scutiti de cens nmai anumiti functionarisi liber profesionisti.Primaru este magistratul comunal, caruia legea îi încredinteaza întreaga

administratie a comunei, dar in acelas timp era si delegatul puterii centrale, în comunele rurale, el trebuia confirmat de prefect,în comunele urbane, însa, primarul era numit de Domn dintre primii trei consilieri care au întrunit cele mai multe voturi.

Lege comuala din 7 mai 1887, cu modificarile din 1894 si Legea organizarii comunelor rurale si administratiunea plasilor din 1 mai 1904 (care a inlocuit Legea din 1887) au venit cu alta solutie: primarul era ales de catre consilieri “ dintre membri cu stiinta de carte “ si confirmat de prefectul judetului.Primarul lucra sub controlul direct al consiliului, facând acte deadministrare propriu-zisa si acte de politie comunala.

O inovatie a Legii din 1904 a constat în faptul ca orice cetatean putea cere primarului sa intenteze actiunile ce credea ca apartin comunei, iar daca primarul refuza neântemeiat, cel interesatavea dreptul sa reclame prefectului.Legile ulterioare, pâna la instaurarea dictaturii regale, s-au înscris când intr-o formula, când în alta, fireste cu anumite variatiuni date de modul în care a fost conceputa administratia judeteanade la nivelul plasei. Nu trebuie sa uitam ca la un moment dat legislatia reglementa doi prefecti, unul politic, numit de Guvern, si unul administrativ.

Astfel ultima reglementare democratica, Legea administrativa din 2 martie 1936 a consacrat solutia alegerii primarului de consiliu : ”Consiliul odata constituit, va proceda la alegerea primarului,ajutorilor de primari, a unei comisiuni financiare, compusa din trei membri, iar la municipiii si a une delegatiuni a Consiliului ” (art. 57),Legea admitea si ipoteza numirii primarului, se întelege atunci când ”din orice cauza primarul n-a putut fi declarat ales”.

Legislatia atuala în vigoare a optat pentru solutionarea alegerii primarului, la fel ca si consiliul, direct de comunitatea locala, indiferent ca este vorba de mediul rural sau urban stabilind totodata, incompatibilitatea dintre functia de primar si ceea de consilier.

II. CONSIDERAȚII GENERALE

2.1. PRESEDINTELE

Presedintele Romaniei reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii. El vegheaza la respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice. In acest scop, Presedintele exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate. De asemenea, președintele este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Rolul Presedintelui României,potrivit prevederilor art.80 din Constituţia României

adoptată în anul 1991,este acela de:

a) sef al statului;

b) sef al executivului(alături de Guvern);

c) garant al Constituţiei si mediator între puterile statului.