Bariere în Implementarea Politicilor Publice și Strategii de Surmontare a Acestora

Definirea conceptului de politică publică

„O politică publică este o reţea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor şi aresurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice” .

În sensul comun, termenul „politică” se consideră de obicei că se aplică la ceva „mai mare” decât deciziile particulare, dar la ceva „mai mic” decât mişcările sociale generale. Aşadar, politica, în termenii nivelului de analiză, este un concept plasat la mijloc. Un al doilea element, şi anume unul esenţial, este că pentru cei mai mulţi autori termenul trimite la un scop de un anumit fel .

Conceptul de politică publică cunoaşte o serie întreagă de definiţii, pornind de la cea mai simplistă – ceea ce guvernele aleg să facă sau să nu facă –, până la cea instrumentalistă: un curs al acţiunii cu un scop precis, urmărit de un actor sau un grup de actori în abordarea unei probleme .

Implementarea politicilor publice

Implementarea unei politici publice este un proces în cadrul căruia se întâmpină adesea dificultăţi. Diferiţi autori au identificat cauzele disfuncţionalităţilor de implementare ca fiind:

- numărul mare de participanţi la proces, fiecare cu o perspectivă diferită asupra problemei şi cu un nivel diferit de implicare în rezolvarea ei;

- diversificarea scopurilor. Cu cât o politică depinde mai mult de clarificări şi explicaţii, cu atât mai mult cresc şansele ca obiectivele iniţiale să nu fie atinse;

- ambiguitatea scopului iniţial;

- obiectivul nu a fost considerat ca fiind prioritar;

- nu au existat suficiente resurse pentru a-l îndeplini;

- a existat un conflict cu alţi participanţi importanţi;

- grupul vizat de politică a fost greu de implicat, contactat etc.;

- lucrurile făcute nu au avut impactul aşteptat;

- în timp, circumstanţele s-au schimbat şi atenţia a fost acaparată de alte probleme, aparent mai importante.

Politica de energie – Industria energetică

Introducere

Datorită unor particularităţi ale industriei energetice, toate guvernele naţionale au considerat implicarea lor totală în sectorul de energie ca o practică normală.

Aceste particularităţi, considerate drept certitudini pentru multă vreme, sunt date de: monopolul natural pe care îl constituie activităţile de transport şi distribuţie în cadrul sectorului de energie, ceea ce permite integrarea facilă pe verticală, sub formă de monopoluri, a diferitelor activităţi; de rolul esenţial pentru comunitate pe care îl joacă energia, fie ca resursă primară, fie ca energie electrică, motiv pentru care s-a simţit nevoia unui control strict guvernamental; de caracterul strategic pentru orice economie al sectorului de energie, în special energia electrică, gazul şi într-o măsură mai mică, petrolul .

În istoria Comunităţilor Europene, politica de energie a fost mai degrabă nesemnificativă, deşi, paradoxal, două dintre tratatele de bază, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom), se referă la energie. CECO, înfiinţată prin Tratatul de la Paris în 1951, crea « de jure » o piaţă comună a cărbunelui, care până la urmă nu s-a dezvoltat şi spre alte direcţii. Tratatul Euratom, încheiat la Roma în 1957, îşi are originea în criza petrolului din Suez din 1956 .

Tratatul şi-a propus, pe de o parte, reducerea dependenţei faţă de importurile din Orientul Mijlociu, iar pe de alta, să ofere o contrapondere la dominanţa nucleară a SUA şi URSS ce începuse să se manifeste la acea vreme. Mai târziu, Euratom a încurajat dezvoltarea programelor nucleare naţionale.

O deschidere spre unele clarificări s-a făcut în 1964, când a fost încheiat un Protocol de Inţelegere între S/M pe probleme de energie. Documentul atrăgea atenţia asupra caracterului global al problemelor de energie şi asupra faptului că Tratatele Comunităţilor Europene acoperă acest sector într-o manieră ne-coordonată. Prima încercare de coordonare a făcut-o Comisia Europeană în 1967, printr-o Comunicare către Consiliul Miniştrilor, unde indica primele măsuri în construcţia unei politici comune în acest domeniu .