Caracteristica sistemului internațional contemporan

Introducere

Sistemul international a fost ajutat sa se formeze atat de necesitatea de teritorializare a religiei, cat si de vointa de putere manifestata de elitele oficiale in noile razboaie din secolul al XVI-lea. Noul sistem era structurat pe doua principii de baza, ambele favorizand, atunci cand puteau fi respectate in intregime, statul teritorial suveran. Primul principiu era excluziunea. Toate entitatile care au coerenta teritoriala si nu au suveranitate exclusiva in interiorul propriilor granite sunt deligitimate progresiv si excluse din sistemul international. Astfel, Biserica, in calitate de institutie pan-europeana, ordinele militare monastice, Liga Hanseatica si orasele stat au fost cu toatele fie eliminate, fie marginalizate ca actori internationali in cursul secolului al XVII-lea. Nici Liga, nici Papalitatea nu au jucat vreun rol in procesul de pace de la Westfalia. Pacea de la Westfalia este cruciala pentru faptul ca a initiat dubla depolitizare care a structurat sistemul international pana in 1914. Prima depolitizare a fost interna: printr-o acceptare sporita a normelor de neinterventie, statele si-au permis reciproc sa obtina controlul asupra propriilor societati si sa reduca intr-un grad considerabil nivelul conflictelor interne. Cea de-a doua depolitizare este externa. Statele au ocolit ideologia ca principiu al relatiilor dintre ele in favoarea primatului ratiunii de stat. De aceea, relatiile interstatale au putut fi in primul rand o chestiune referitoare la balanta puterii.

Teoriile Sistemului International

Teoreticienii RI se centreaza asupra a trei tipuri de configurare a sistemului :

Unipolaritatea - presupune existenta unei singure puteri majore care domina sistemul international.

Bipolaritatea - implica existenta a doua mari puteri oponente ce domina o anumita parte a sistemului, este considerata ca fiind cea mai stabila configuratie a sistemului ; situatia bipolara tipica este cea din timpul Razboiului Rece, cu Statele Unite si URSS ca singure puteri mondiale.

Multipolaritatea - implica existenta a cel putin trei mari puteri care sa domine sistemul, fiind considerata o configuratie stabila a sistemului international. In opinia specialistilor sistemul international a fost multipolar intre Pacea din Westfalia (1648) si sfarsitul celui al doilea razboi mondial.

O alta teorie importanta a structurii sistemului international ii apartine lui Immanuel Wallerstein, care considera ca sistemul international a fost impartit inca de la inceputurile sale in trei cercuri concentrice, o structura triadica, determinata de legaturile economice fundamentale ce lasa loc controlului exercitat asupra sistemului de catre o putere-hegemon. Aceasta structura consta din :

1. Centru - alcatuit din puterile majore : acestea sunt nu numai puterile care au interese la scara mondiala, avand si capacitatile de a le apara, ci sunt si acele puteri care detin o influenta mare asupra respectarii lor.

2. Semiperiferie - consta in principal din trei mari categorii de state :

- foste puteri centrale aflate intr-o pozitie descendenta (Spania) ;

- puteri aflate in zona periferica si care se afla intr-o pozitie ascendenta, SUA in secolul al XIX-lea, Japonia la inceputul sec. XX si in prezent China ;

- puterile regionale, subsistemice - puteri ale caror interese si capacitati nu depasesc aria propriului subsistem al relatiilor internationale. Este cazul Taiwanului, Coreea de sud, Singapore.

3. Periferie - este compusa din acele state care nu au nici interese sistemice, dar nici capacitati semnificative, chiar raportate la sfera propriului subsistem al relatiilor internationale. Sunt state cu economii slab dezvoltate, cu capacitati militare reduse si a caror securitate depinde in mare masura de aranjamentele internationale ale marilor puteri. Ex. Portugalia, Irlanda, statele din sud-estul Europei, statele africane.