Complexe de Securitate

I. Prezentati principalele caracteristici si importanta metodologica a complexelor de securitate si argumentati in ce masura Uniunea Europeana se constituie intr-o asemenea structura de securitate.

Barry Buzan oferă o definiție foarte detaliată asupra a ceea ce presupune Teoria Complexului de Securitate Regională (T.C.S.R/e.n. R.S.C.T). Această teorie conține un model de securitate regională care are capacitatea de a permite analizarea și chiar anticiparea și explicarea relațiilor interstatale dintr-o anumită regiune. Teoria Complexului de Securitate Regională ia în calcul mai multe aspecte și oferă o imagine mult mai detaliată decât unipolaritatea sau abordarea centru-periferie. În sistemul internațional, așa cum îl știm noi anarhic, complexele regionale de securitate reprezintă un sub nivel de dialog și mediere ce are ca rază de acțiune o anumită zonă geografică de o dimensiune și complexitate suficientă. Aceste complexe de securitate se bazează pe relațiile de prietenie/dușmănie dintre actorii prezenți care determină puterea (din complex). (Buzan, 2003, pg. 40-41)

Aceste complexe de securitate au apărit din dorința de a promova nivelul regional în analiza de securitate. Dacă am analiza doar securitatea națională a unui stat sau doar securitatea globală nu am reuși să avem o imagine destul detaliată asupra situației. Securitatea unui stat este pusă în legătură directă cu mediul încojurător și nu reprezintă o componentă independentă/autonomă care nu poate fi modificată din exterior. Complexele de securitate regionale (C.S.R.) pot fi definite ca niște modele prin care relațiile de prietenie sau dușmănie devin interdependențe de securitate la nivel sub global ce se desfășoară pe un anumit areal geografic. C.S.R. se pot forma pe baza diferențelor etnice/naționale și includ o diversitate de popoare (ex. tuci, greci, bulgari, români) sau se pot baza pe o cultură „supranațională” dată de arealul geografic (ex. europeni, arabi, asiatici, nord-americani). „Formarea C.S.R. derivă din interacțiunea dintre, pe de o parte, structura anarhică și consecințele sale asupra echilibrului de putere și, pe de altă parte, presiunile de proximitate geografică locală.” (Buzan, 2003, p. 45)

Spre sfârșitul Războiului Rece, în timp ce Organizația Tratatului Atlanticului de Nord incepea procesul de „descurajare” a Uniunii Sovietice, europenii adoptau diplomația ca mecanism principal în gestionarea relațiilor interstatale. Perioada atacurilor de la World Trade Center i-au făcut pe americani să pună sub semnul întrebării pacifismul europenilor rezultat din diplomație. În acest context fostul președinte francez Jacques Chirac a condus ședința Consiliului de Securitate al O.N.U. și a încercat să găsească o explicație în dreptul internațional care să permită utilizarea forței unilaterale. Majoritatea liderilor europeni susțineau cauza Statelor Unite dar liderul Partidului Laburist Tony Blair a insistat că această campanie împotriva Al-Qaeda nu este un război și că ar trebui acordată atenție „radăcinilor” terorismului. (Adamski, Johnson, & Schweiss, 2006, pg. 10-11)

În viziunea lui Kant statele sunt comparate cu indivizii, iar la fel ca indivizii în starea lor naturală statele se află într-o permanentă stare de război. Ca statele să părăsească această stare de război și să asigure securitatea acestea pot „încheia” un contract social. Contractualismul joacă un rol important în gândirea liberalistă internațională. Formarea unei federații internaționale sau unor organizații internaționale nu poate exista fără ideea de CONTRACT sau TRATAT/ACORD. Odată cu apariția statului-națiune ideea de CONTRACT (tratat) a fost puternic impregnată în relațiile interstatale. Apariția Uniunii Europene sau a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord pot fi explicate tocmai prin acest contractualism care a pus bazele principalelor organizații multinaționale.