Comunitarismul în Raport cu Liberalismul

Oriunde liberalismul, ca doctrină politică sau numai prin mecanisme economice a dobândit întâietate, sentimentul de alienare si de insatisfacţie socială a luat forme tot mai acute, făcând obiectul multor cercetări si interpretări teoretice. Acestea deplâng, în primul rând faptul că, odată cu apariţia capitalismului, şi în special a capitalismului de fabrică a secolului XIX, privit ca o forma de desacralizare aproape totală a politicului. Marele merit al capitalismului liberal şi prin aceasta şi marea sa vină, este de a fi corelat într atât economicul de politic, încât acesta din urma nu devine decât un element secundar al celui dintâi. De unde paradoxul straniu in care se gasesc inchise azi societatile avansăte: pe de o parte, pentru a supravietui, natiunile moderne trebuie să intre in competitie tehnologica, dar in aceeasi masura ele se expun actiunii dizolvante pe care o exercita tehnologia devenita suverana, asupra nucleului etico politic al acestei societati. Omul societatilor industriale avansăte, situat la intersectia economicului si a politicului, sufera de contradictia dintre logica industrializarii si vechea rationalitate care tine de experienta politica a popoarelor. Pentru a scapa de aceasta contradictie, multi oameni, tineri si mai putin tineri, se retrag in sfera vietii private, cautand fericirea in "privatizarea fericirii". Aceasta protectie sălbatica a imprejmuirii private se observa de altfel in toate societatile industriale avansate, fie ele din Vest sau din Est.

Ca moderator al acestei "privatizari" a fericirii apare comunitarismul. Aceasta se doreste, in primul rând, să fie o reflectie teoretica inainte de a fi o doctrina propriu zisă. Comunitarismul apare, vom vedea, ca o alternativa viabila si concreta la liberalism si in acelasi timp si ca un constructor al unei noi societati. Ar fi o perspectiva gresita să se inteleaga ca prin critica pe care o aduce statului liberal, comunitarismul ar dori desfiintarea democratiei si a autodeterminarii individuale in cadrul statului. Din contra, comunitarismul doreste pastrarea democratiei (acolo unde ea exista) si prin politicile propuse de el, incearca chiar imbunatâtirea structurilor democratiei. Mai mult, comunitarismul se doreste a fi si un sistem critic la adresă autoritasismului si a totalitarismelor de tot felul, după cum vom vedea.

Am facut aceasta precizare tocmai pentru a introduce critica pe care comunitarismul o aduce democratiei. Aceasta critica nu este una devastatoare, in sensul pe care marxism leninismul (care nici el n a negat democraţia, ca formula) o aduce democratiei „burgheze”. Comunitarismul critica democraţia (in special pe cea liberala) ca pe o forma de guvernamant care trebuie imbunatâtita si nu schimbata. Pentru comunitaristi democraţia este tot atât de necesăra ca si pentru liberalism, pentru ca in cadrul ei comunităţile se dezvolta liber si intra in contact (implicit) competitie unele cu altele, se autodivid si se coaguleaza in organisme sociale a caror necesitate e data de realitatea existenta la un moment dat in societate. Aceasta dinamica este propusă de comunitaristi democratiei liberale, care odată ce a instituit teoretic „drepturile omului si ale cetateanului” a abandonat orice incercare de a transforma guvernamantul in ceva apt să se replieze si să conduca societatea conform cerintelor de moment. Mai mult, liberalismul pare să fi cedat puterea statului, in numele unor idei abstracte si fara relevanta in epoca noastra, unei elite de experti care, desi neutralizeaza statul, continua să domine societatea.

Toate teoriile privind democraţia par a avea o suma de componente comune. Pe scurt aceste component consista in: o scurta referinta la popor in general, o intentie de a avea participarea poporului ca guvernare si refuzul de a tolera o prea mare deosebire intre grupurile sociale din societate. Să ne uitam, insă, putin la aceste termeni.

In primul rând, teoria democratiei trebuie să faca câteva referiri la popor, pentru ca orice teorie ia in serios definitia etimonica a „democratiei” si implicit cuvantul „demos” din componenta ta. Insă, referinta la popor trebuie să aiba un grad mare de nedeferntialitate, adica, in termeni generali: nu înseamnă anumiti oameni său anumite tipuri de oameni, ceea ce ar insemna ca atragerea unui anumit tip de oameni la procesul democratic nu poate fi exclus. Numai ca realitatea nu arata de loc asă; mai mult cuvantul democratie era folosit si in secolele trecute, cand numarul exclusilor il depasea cu mult cu mult pe cel al beneficiarilor. Astazi inca un numar insemnat din cei ce, conform teoriei, constituie poporul, sunt inca exclusi de la democratie (cum ar fi detinutii, o parte din tineri, bolnavii mental etc.). Chiar si numai după detinuti termenul de democratie, care exclude un numar oarecare de membri ai grupului social.