Democrația

Introducere

Democraţia este un sistem politic polivalent, care a suscitat de-a lungul timpului interesul cercetătorilor, fie ei filosofi care au încercat să-i înţeleagă rolul în determinarea condiţiei umane şi au propus chiar modele ideale ale democraţiei, fie istorici care au căutat izvoarele acestui fenomen politic şi i-au analizat evoluţia de-a lungul timpului sau politologi care au elaborat teorii pe baza fenomenului politic real numit democraţie şi asupra a ceea ce ar trebui să fie aceasta. Din punct de vedere etimologic, termenul provine de la grecescul demokratia, compus din cuvintele demos (popor) şi kratos (a conduce), desemnând astfel puterea poporului. Ideea “domniei poporului” presupune ca acest popor care se auto-stăpâneşte, este liber, în contrast cu formele de stat în care domneşte unul sau mai mulţi potentaţi. Abraham Lincoln (1809 - 1865, cel de-al 16-lea preşedinte SUA din 1861 şi până în 1865) a inclus această axiomă în Gettysburg-Address de la 19 noiembrie 1863. El a spus: “government of the people, by the people, for the people” .

Democraţia, ca sistem ce pune în centrul preocupărilor sale individul, considerat entitatea principală independentă a societăţii, ca sistem ce promovează drept valoare supremă libertatea individuală şi consideră că statul şi instituţiile politice trebuie să vegheze la corectitudinea întrecerii sociale, este regimul politic specific liberalismului. În acest sens Liviu Zăpârţan afirmă că „doctrina liberalismului politic îşi propune să construiască un regim politic în care raţionalitatea organizării şi conducerii generale a societăţii să fie rezultatul exprimării libere a spiritualităţii politice a fiecărui individ ce alcătuieşte comunitatea. Acest regim politic se numeşte democraţie.”

Una dintre problemele fundamentale ale democraţiei o reprezintă tensiunea dintre libertatea individuală şi integrarea individului în comunitate (stat sau societate). Este adevărat că această integrare a individului presupune o limitare a libertăţilor sale, pe de altă parte doar comunitatea, ordinea face posibilă exercitarea acestor libertăţi. Libertatea fără integrare ar avea ca rezultat instaurarea legii junglei. Democraţia îşi găseşte legitimitatea în ideea suveranităţii poporului.

În democraţie, legile, nu alţi oameni, domnesc peste oameni.

Un alt fapt pe care îl presupune democraţia este egalitatea tuturor cetăţenilor. Ce se înţelege prin această egalitate şi cât de departe poate merge ea fără a leza libertăţile individului este un fapt foarte disputat. De necontestat este însă egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. Statul de drept trebuie să garanteze egalitatea şanselor, pentru că libertatea poate fi periclitată dacă condiţiile economice sau sociale devin prea inegale.

“Democraţia este un sistem politic prost, cel mai bun, însă, dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum” - aşa se pare că ar fi spus fostul prim-ministru britanic Winston Churchill. Acest citat exprimă o realitate importantă: nicăieri în lume nu există o formă perfectă de democraţie, cu toate acestea şi în ciuda tuturor criticilor, democraţia este cea mai de succes procedură pentru soluţionarea paşnică a conflictelor. Şi peste tot în lume, în cele mai diverse regiuni şi sisteme oamenii apelează la ea. Democraţia este posibilă doar datorită cooperării dintre cetăţeni.

Izvoare. Evoluţie

Robert A. Dahl în studiul „Democraţia şi criticii ei” analizează patru dintre cele mai importante izvoare ale democraţiei:

I.În primul rând cercetătorul se opreşte asupra momentului iniţial, asupra originii democraţiei, stabilit în Antichitate. Guvernarea populară a apărut cu 2500 de ani în urmă în Grecia, locuitorii Atenei fiind cei dintâi care au folosit cuvântul demokratia pentru a denumi acest tip de comportament politic. Conform gândirii politice greceşti, omul este prin natura lui un animal social şi politic, care pentru a-şi putea pune în valoare capacităţile trebuie să coabiteze într-o asociaţie politică; un om bun, considerau ei, trebuie să fie şi un bun cetăţean, iar o organizaţie politică bună este o asociaţie alcătuită din cetăţeni buni, care caută binele tuturor.

II.Un al doilea izvor al democraţiei este localizat de cercetător la Roma. În aceeaşi perioadă, în care guvernamântul popular apare în Grecia, acesta se iveşte şi în Peninsula Italică, la Roma; dar romanii şi-au numit sistemul republică, cuvânt provenit de la res (lucru, afacere) şi publicus (public) şi pentru ei acest cuvânt, republică, desemna ceea ce aparţine poporului. Ca şi grecii, romanii susţineau că cea mai bună organizaţie politică este aceea în care cetăţenii sunt egali şi insistau asupra faptului că nici un sistem politic nu poate fi legitim, dezirabil sau eficient dacă exclude poporul de la guvernare.

În „Despre Democraţie” R.Dahl precizează că „în Grecia şi Roma, în jurul anului 500 î.H, sisteme de guvernământ susţinând participarea populară a unui număr substanţial de cetăţeni au fost construite pe temeiuri atât de solide, încât în afară de schimbări ocazionale, au rezistat timp de secole” . Dar şi grecii şi romanii înţelegeau prin participarea poporului la rezolvarea treburilor publice, participarea bărbaţilor, fapt întâlnit chiar şi în unele democraţii şi republici ale secolului XX. Deşi republica romană a durat mai mult decât democraţia ateniană şi mai mult decât orice democraţie modernă, aceasta a decăzut în jurul anului 130 î.H din cauza apariţiei războaielor, tulburărilor interne, corupţiei, dar mai ales datorită faptului că spiritul civic care-i caracterizase pâna atunci pe cetăţeni era în declin. Ceea ce a mai rămas din practicile republicane autentice, spune Dahl, a dispărut odată cu dictatura lui Iulius Cezar; după asasinarea lui în anul 44 î.H., republica guvernată odinioară de cetăţeni a devenit un imperiu condus de împăraţi.