Democrația în societățile plurale - democrația consociațională în lumea a treia

O societate plurala este o societate divizată de ceea ce Harry Eckstein numește „clivaje segmentale”. El scrie: “Acestea există acolo unde divizările politice urmează îndeaproape și mai ales au legatură cu limitele de diferențiere socială obiectivă, îndeosebi cele extreme de frapante într-o societate.” Clivajele segmentale pot fi de natură religioasă, ideological, lingvistică, regional, culturală, rasială sau etnică. O altă trăsatură este aceea că partidele politice, grupurile de interese, mijloacele de comunicare, școlile și asociațiile voluntare tind să fie organizate de-a lungul limitelor dintre clivajele segmentale. Democrația este un concept care în principiu sfidează definirea. Este de ajuns să menționam că va fi folosit aici ca sinonim a ceea ce Dahl numește poliarhie Nu este un sistem de guvernământ care întruchipează pe deplin toate idealurile democratice, ci unul care le aproximează într-o măsură rezonabilă.

Oamenii de știință politică definesc un stat consociațional ca un stat ce are categorii interne majore în baza problemelor religioase, etnice, lingvistice, însă cu nicio categorie suficient de mare pentru a forma un grup de majoritate. Statele consociaționale sunt adesea în contrast cu statele cu sisteme electorale majoritare.

Consociaționalismul este des perceput ca având o strânsa legatura cu corporatismul. Unii consideră că este o formă de corporatism, în timp ce alții susțin că corporatismul a fost proiectat pentru reglementarea conflictului de clasă, în timp ce consociaționalismul a fost elaborat pe baza reconcilierii fragmentare sociale în baza problemelor etnice și religioase. Obiectivele consociaționalismului sunt: stabilitatea guvernamentală, supraviețuirea regimului, evitarea violenței.

Consociaționalismul a fost discutat din punct de vedere academic de omul de știința politica Arend Lijphart. Potrivit concepției lui Lipjphart, democratia majoritară este un tip de democrație inspirată de modelul Westminister. „Modelul dublu” al democrației propus de Lijphart reprezinta o contribuție importanta la teoria empirica a democrației, iar argumentul său în favoarea tipului consociațional de democrație este foarte relevant si imbatabil prin aceea că susține faptul că societațile segmentare și profund divizate nu se pot întemeia pe principiul majoritații;. Tipul consociațional de democrație își dobândește importanța ca model empiric prin contribuția pe care și-o aduce la înțelegerea democrațiilor occidentale. Este inspirat de mulțimea de teorii asupra stabilitații democratice și în mod special de clasica tipologie a lui Gabriel A. Almond privind sistemele politice.

Foarte multe din țarile în curs de dezvoltare- în special cele din Asia si Africa, dar și câteva sud-american, cum ar fi Guyana, Surinam si Trinidad- sunt copleșite de probleme politice provocate de profundele divizări între segmente ale populațiilor lor și de absența unui consens care să le unească. Literatura teoretică despre dezvoltarea politică, formarea națiunii și democratizarea în noile state tratează acest aspect într-un mod curios și ambivalent. Pe de-o parte, mulți autori refuză în mod implicit să-i recunoască importanța. Walker Connor acuza chiar că majoritatea teoreticienilor de frunte ai proceselor de formare a națiunii „au tendința să neglijeze sau chiar să ignore în totalitate problemele legate de diversitatea etnică.”

Pe de alta parte, autorii care tratează acest aspect cu seriozitate au tendința de a-i acorda o importanța mult prea mare. Spre exemplu, Lucian W. Pye afirmă că sfera politică nu este clar distinsă de sfera relațiilor sociale și personale în societațile non-occidentale: „cadrul fundamental al politicii non-occidentale este unul comunitar și orice comportament politic este profund influențat de argumente ce se referă la identificarea comunitară.”

Greșeala fundamentală comisă de o parte a literaturii teoretice despre dezvoltarea politică este exagerarea gradului de omogenitate a statelor democratice occidentale. Dezvoltarea este privită în general ca o trecere de la starea actuală a statelor non-occidentale sau de la starea lor în momentul obținierii independenței către un obiectiv dorit sau posibil. Cea de-a doua greșeală gravă în care au persistat teoreticienii dezvoltării politice, a fost ignorarea faptului că mai multe societați plurale au construit o democrație stabilă prin metode consociaționale.